Jacques Ellul (1912-1994) a fost una dintre personalităţile cele mai provocatoare ale vieţii culturale franceze din a doua jumătate a secolului XX. Personaj proteic, ca şi burghezul" căruia a vrut să-i surprindă personalitatea complexă şi contradictorie, Ellul a refuzat cu obstinaţie "specializarea", a fost simultan teolog, filosof, sociolog, istoric al instituţiilor, profesor de istorie a dreptului, realizând o operă de o mare originalitate, adeseori contestatară, concretizată în peste şaizeci de cărţi. Şi pentru că până la urmă şi nonconformistul Ellul trebuia să poarte o etichetă, a fost catalogat drept un „anarhist creştin”: formulă valabilă cel puţin în măsura în care fenomenologul burghezului/burgheziei a repudiat constant orice înregimentare.

Convertit la 18 ani la protestantism, de-a lungul timpului a devenit un critic al crestinismului, considerând că odată cu instituţionalizarea sa prin Edictul de la Milan (313), acesta a fost deturnat de la sensul său iniţial, transformându-se într-un complice al puterii politice şi în cele din urmă într-un „trădător al lui Hristos”.

Cititor avizat al lui Marx (şi chiar considerat de unii marxist), Ellul a sfârşit prin a se ridica împotriva marxismului, pe care l-a considerat o simplă ideologie, fosilizată ca toate ideologiile.

A fost un critic al comunismului, dar şi al societăţii capitaliste. A consacrat pagini importante alienării, tehnologiei, propagandei, dar - după propria lui mărturisire - ideea care l-a preocupat cel mai mult a fost aceea de libertate: „Nimic din ce am făcut, trăit sau gândit nu poate fi înţeles decât dacă se raportează la libertate”.

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: Tehnica sau miza secolului, Iluzia politică, Propagandele, Etica libertăţii, Istoria instituţiilor.

În Metamorfoza burghezului (1967) Ellul priveşte burghezia mai mult ca pe o categorie ontologică decât socială, caracterizată printr-o uriaşă capacitate de asimilare, graţie căreia a reuşit să-şi neutralizeze toţi contestatarii (creştinismul, ideologia de stânga, arta) şi să-şi imprime caracteristicile societăţii actuale, care este în totalitate burgheză, deşi burghezia în calitate de clasă a dispărut. Burghezul, creatorul unei lumi nihilocentrice este - consideră finalmente Ellul - unul dintre aspectele esenţiale ale omului, este poate chiar omul însuşi, iar concluzia cărţii sale nu este câtuşi de puţin liniştitoare: „poate că, odată cu instaurarea acestui centru negativ, a nimicului dat ca centru, cu instalarea în vid, burghezul a răspuns unei dorinţe inconştiente a omului, unei pasiuni a propriei lui dispariţii. Această mişcare lentă, prin care omul s-a substituit progresiv cu lucruri care înfăptuiesc ceea ce altădată exprima fragmente din personalitatea lui, acest proces constant de invenţie care a făcut ca ansamblul activităţii umane să se spargă în operaţiuni multiple, disociate, dezintegrate, prin care omul se amputează de fiecare dată de o putere şi de un miracol, acest calcul minuţios care dă naştere unui obiect care satisface pe deplin omul exact în momentul când îl elimină, toate acestea poate că nu exprimă decât strădania omului de a se elimina pe el însuşi. Poate că, în cele din urmă, omul este bântuit de o pasiune a morţii şi nu doreşte în secret decât să se împlinească prin propria lui negaţie. Suicid mai profund, mai subtil, mai exigent decât barbituricul personal sau bomba H. colectivă.”