Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Inca din vremea vietii sale mii de pelerini se imbulzeau catre manastirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani dupa adormirea sa intru Domnul dragostea fata de el se inradacinase atat de mult printre credinciosii rusi incat sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfantului.

S-a născut în 1759, în orașul Kursk, dintr-o familie de negustori. A început viața monahală în mănăstirea Sarovului, la vârsta de 19 ani. A fost tuns monah când avea 27 de ani și, curând după aceea, hirotonit diacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot și a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo. În același timp, a primit și binecuvântarea pentru a începe o viață de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. Trăia într-o cabană mică, dăruindu-se în întregime rugăciunii, postului și citirii Scripturii și a scrierilor Sfinților Părinți. Sfântul Serafim obișnuia să meargă la mănăstire duminicile pentru a primi Sfânta Împărtășanie; apoi se întorcea în pădure.

În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie. Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere și povețe. Sfântul Serafim a răposat la 2 ianuarie 1833, îngenuncheat fiind în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu.

Cugetări:

Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.
Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.

Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?

Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.

Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).