În peisajul scrierilor teologice contemporane din spaţiul ortodox, o figură cu totul aparte fac cele ale celor trei călugări atoniţi care au regenerat monahismul din Sfântul Munte în a doua parte a secolului XX. Este vorba de Arhimandritul Vasilios Gondikakis, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul şi Gheorghios Capsanis. Părintele Vasilios s-a născut în anul 1936 şi a studiat teologia la Atena, iar apoi la Lyon, în Franţa. După ce a făcut parte din asociaţia religioasă „Zoi”, în anul 1965 s-a stabilit la Schitul Ivirului, avându-l alături pe cunoscutul Gheron Paisie. În scurt timp exemplul său a generat o mişcare de reînoire a vieţii monahale athonite.
Arhimandritul Vasilios a fost timp de aproape 40 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita şi din 1990 al Mănăstirii Iviron, retrăgându-se din această funcţie în anul 2005. Este vocea cea mai reprezentativă a monahismului athonit din ultimele decenii, după cum afirmă pr. Ioan Ică în studiul introductiv, stilul său fiind unic în literatura elină modernă, „flexibil, adesea poetic, pe alocuri extrem de aluziv… care oferă însă o viziune proaspătă asupra teologiei, Bisericii şi lumii, viziune care este în acelaşi timp originală şi autentic tradiţională”. (p. 6-7) În textele părintelui Vasilios abundă paradoxurile, autentica vieţuire creştinească fiind dublată de un veritabil talent literar cu aplecare înspre lirism, acestea determinând pecetea unică a stilului arhimandritului athonit. Dealtfel trăirea lăuntrică, datorită fragilităţii, subţirimii şi tainei ei nu poate fi descrisă altfel.
Revista ortodoxă
