Sfinta Cruce si semnificatia ei

“Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,18).

În antichitate, înainte de creştinism, crucea era cunoscută ca obiect de tortură, iar răstignirea pe ea era văzută ca una dintre cele mai înfricoşătoare pedepse pe care mintea omenească le putea născoci şi se aplica răufăcătorilor periculoşi, sclavilor fugari şi uneori ostaticilor. Era considerată cea mai degradantă moarte şi cea mai ruşinoasă. Răstignitul era sortit unei morţi lente dar chinuitoare, nimeni nu-l compătimea, durerea lui nu impresiona pe nimeni şi uneori trupul aflat încă în agonie, era sfâşiat de păsările răpitoare.

Pedeapsa crucificării era cunoscută şi de către iudei. La Deuteronom scrie: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac (lemn), trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire” (Deut. 21, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-27).

Aici se cuvine o precizare: de acest citat se folosesc cei ce necinstesc Crucea şi nu se închină ei, zicând că moartea ruşinoasă pe ea – deci şi a lui Hristos – nu ne dă dreptul în nici un caz să o cinstim. Adevărul este însă altul: Hristos a sfinţit-o cu sângele Lui iar de atunci încoace ea a devenit un obiect de cinste, de venerare, de mare putere pentru creştini. Primul înţeles al cuvântului Cruce este lemnul pe care Domnul şi-a vărsat sângele. Numai El a putut să transforme acest obiect de ocară şi tortură în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, de transformare a uneltei călăilor în unealta mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este astfel semnul Jertfei Mântuitorului.

Să ne aducem aminte de viaţa Sfântului Ciprian vrăjitorul. Acest mare vrăjitor, convertindu-se la Hristos, diavolul năvălea cu putere asupra lui ca să-l omoare, prin atacuri nevăzute dar şi fizice. Pe toate le-a biruit cu puterea Crucii, prin rugăciune şi post. Atunci când năvăleau asupra lui atacurile vrăjmaşului se însemna cu semnul Sf. Cruci şi toate dispăreau ca un fum. În Noul Testament aşadar, Crucea are o altă semnificaţie: ea nu poate fi despărţită de Persoana Mântuitorului Hristos care este „mântuirea păcătoşilor” (Efes.2). Iar răstignirea cu braţele deschise arată că opera de mântuire s-a făcut pentru toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi.

Braţele Crucii au o semnificaţie profundă. Cel orizontal arată că jertfa Mântuitorului se răsfrânge asupra întregii creaţii, restabileşte echilibrul şi armonia dintre om şi creaţie. Braţul vertical arată refacerea legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pământesc, îndumnezeirea omului.

Sfânta Cruce în Vechiul Testament

Încă din Vechiul Testament există mărturii despre lucrarea tainică a Crucii şi despre puterea ei.

1) Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În trupul său este pus tainic dumnezeiescul semn al Sf. Cruci, căci atunci când îşi întinde mâinile la orizontală până la nivelul umerilor, formează o cruce. Hristos răstignit vrea să îmbrăţişeze lumea toată cuprinzând-o în braţele sale. Vedem astfel ca forma de cruce este semnul iubirii absolute de la Dumnezeu la om – pe verticală –, şi între oameni – pe orizontală.

2) Pomul vieţii din Rai simboliza pe Hristos răstignit pe lemnul Crucii sfinţit cu Sângele Său, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului simboliza păcatul ce aduce moarte.

„Iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2,9)… „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!»” (Fac. 2,17). „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...»”(Fac. 3,22).

3) Semnul pus pe Cain, ucigaşul de frate. Dumnezeu milostivindu-se de el după ce l-a blestemat, a pus „semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Fac. 4,15). Unii Sfinţi Părinţi şi tâlcuitori spun că ar fi vorba de tremurarea capului şi a mâinii drepte iar pe frunte i-a pus o cruce pentru a nu fi omorât.

4) Curcubeul dat ca legământ lui Noe şi urmaşilor lui este continuat/înlocuit de noul legământ al Sf. Cruci. „Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!... Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat” (Fac. 9,16-17).

5) Sacrificiul lui Avraam asupra fiului său Isaac închipuie jertfa lui Hristos. Lemnele duse în spate de Isaac închipuie lemnul Crucii dus în spate de Hristos. „Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini foc şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună”; „a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor” (Fac. 22,6,9).

Sf. Efrem Sirul: „Purtând Isaac lemnele, mergea la munte ca să se junghie ca un fără de răutate. Ducând şi Mântuitorul Crucea, mergea la locul Căpăţânii, ca să Se junghie ca un Mieluşel pentru noi. Cuţitul văzându-l să-mi înţelegi suliţa. De jertfelnic cugetând, să-mi priveşti locul căpăţânii. Despicăturile (lemnelor) văzându-le, să-mi înţelegi Crucea. Focul văzându-l, să gândeşti a lumii iubire. Vezi oaia de amândouă coarnele legată de stejarul ce se cheamă Savec? Vezi şi pe Hristos, Mieluşelul lui Dumnezeu, cu amândouă Mâinile pironite pe Cruce!”.

6) Iacov binecuvintează pe fiii lui Iosif în semnul Crucii: pe Efraim cu mâna dreaptă, iar pe Manase, întâiul-născut, cu stânga, cruciş. „Israel (Iacov) însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul-născut” (Fac. 48,14).

7) Toiagul lui Moise închipuie Crucea. Precum acela a înghiţit toiegele filosofilor păgâni, tot aşa Crucea a zdrobit puterea dracilor. Cu acel toiag a lovit şi despărţit Marea Roşie în două în semnul Crucii. „Iar Moise şi-a întins mâna sa asupra mării şi a alungat Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic de la răsărit şi s-a făcut marea uscat, că s-au despărţit apele” (Ieş. 14,21).

„Apoi să le apropii unul de altul (toiegele lui Iuda şi Israel) încât ele să fie în mâna ta ca un singur toiag… Voi încheia cu ei un legământ al păcii, legământ veşnic voi avea cu ei” (Iez. 37,17,26).

8) Semnul făcut de evrei la casele lor în Egipt închipuie Crucea. El era făcut din sângele mieilor jertfiţi, deasupra uşilor pentru ca îngerul morţii trecând pe acolo să nu le facă nimic rău, spre deosebire de casele egiptenilor care nu aveau aceste semne şi unde îngerul va ucide pe toţi întâii-născuţi. Precum sângele a fost semnul izbăvirii poporului ales, tot aşa Crucea este semnul mântuirii pentru noul popor ales, creştin. „Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce... Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului” (Ieş. 12,7,13).

9) Mâinile lui Moise ridicate deasupra capului închipuie Crucea. Când erau ridicate israeliţii îi biruiau pe amaleciţi, iar când le lăsa jos, amaleciţii biruiau, însă a fost ajutat să le ţină sus. Aceasta arată doar dacă suntem ajutaţi biruim, iar ajutorul vine de sus. „Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile biruia Amalec. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el, şi a şezut pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la asfinţitul soarelui” (Ieş. 17,11-12).

10) Şarpele de aramă la care se uitau evreii şi scăpau de veninul şerpilor, închipuie pe Hristos aflat pe lemnul Crucii şi Care aduce mântuire celor ce cred în El. „Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Num. 21,9).

11) Isaia vorbeşte de steagul biruinţei pentru un nou popor, steag care este semnul Crucii, iar noul popor sunt creştinii. La fel spune şi proorocul Ieremia şi proorocul Iezechiel. „Şi va ridica steagul pentru un norod de departe şi îl va chema de la capătul pământului. Iată-l că se zoreşte şi vine…” (Is. 5,26). „Adunaţi-vă şi să intrăm în cetatea cea întărită! Înălţaţi steagul spre Sion, fugiţi şi nu vă opriţi…” (Ier. 4,6). „Vestiţi şi faceţi cunoscut între popoare, ridicaţi steag, spuneţi şi nu tăinuiţi…” (50,2). „Ridicaţi steagul împotriva zidurilor Babilonului, întăriţi paza, puneţi străjeri, întindeţi curse, căci Domnul a făcut un plan şi a împlinit ceea ce a rostit împotriva locuitorilor Babilonului” (51,12).

12) Proorocirea Patimilor, a Morţii şi a Învierii Domnului. Crucea a fost prefigurată sau simbolizată în Vechiul Testament şi prin Patimile, Moartea şi Învierea Domnului.

Proorocul Isaia scrie despre suferinţele îndurate: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre… Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa… Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui…Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa ” (cap. 53).

Suferinţele lui Hristos din cuvintele proorocului se referă la Patima de bună voie, de la prinderea în Grădina Ghetsimani la răstignirea şi moartea pe Cruce. Un text şi mai clar şi pătrunzător asupra jertfei Mântuitorului pe Cruce ne-o dă Ieremia când zice că Însuşi Domnul i-a descoperit faptele necinstite ale iudeilor care vor gândi cu ură asupra Lui şi-L vor omorî pe lemn. „Eu însă, ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea, zicând: Să-i punem lemn otrăvit în mâncarea Lui şi să-L smulgem de pe pământul celor vii, pentru ca nici numele să nu i se mai pomenească” (11,19).

Proorocul Zaharia aminteşte de Patimile Domnului. El va veni călare pe mânzul asinei „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (9,9; vezi Matei 21,5; Ioan 12,15). Aceiaşi oameni care l-au primit cu bucurie, peste cinci zile Îl vor omorî. Mânzul arată că el nu fusese încă înhămat de nimeni. Acest Împărat va vesti popoarelor pacea (9,10), ceea ce arată şi Hristos că a venit să aducă pace pe pământ. „Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginti. Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Si am luat cei treizeci de arginti si i-am aruncat in vistieria templului Domnului, pentru olar” (Zah.11,13; vezi Matei 27,5,9-10). Hristos va fi prins, bătut iar profetul Zaharia spune despre prinderea Lui şi fuga ucenicilor în Grădina Ghetsimani de frica iudeilor: „Voi bate păstorul şi se vor risipi oile, şi Îmi voi întoarce mâna Mea împotriva celor mici” (Zah.13,7; vezi Matei 26,31) şi apoi: „îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut” (Zah. 12,10).

Psalmii lui David conţin multe date despre Patima lui Hristos pe Cruce. Aceeaşi idee ca şi la Isaia apare şi în psalmi: El vine ca un miel spre junghiere, spre jertfire.

„Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: «Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el»” (Ps. 7-8).

„Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau. Iar Eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (37,11-13). Aceasta se vede din faptul că înainte de patimi, Iisus vorbea mulţimilor neîncetat, dar în timpul patimilor tăcea: la judecata lui Ana şi Caiafa sau în faţa lui Pilat. Iar în timpul biciuirilor şi al răstignirii n-a scos nici un cuvânt de revoltă şi durere, doar de mângâiere.

„La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut de ocară şi vecinilor mei foarte, şi frică cunoscuţilor mei. Cei ce mă vedeau afară fugeau de mine. Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am a un vas stricat. Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur, când se adunau ei împreună împotriva mea; ca să ia sufletul meu s-au sfătuit” (Ps. 30,11-13).

„Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Ps. 21,17-20);

„Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit” (Ps. 38,3).

„Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet” (Ps. 68,25).

„Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Ps. 33,19).

„În mâinile Tale îmi voi da duhul meu” (Ps. 30,5).

Sfânta Cruce în Noul Testament

Cuvintele proorocilor se împlinesc în Noul Testament. Evanghelistul Matei arată despre suferinţele Domnului că „toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile proorocilor” (26,56). Iată împlinirea lor în Noul Testament (a se vedea comparaţia cu profeţiile Vechiului Testament):

„Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta” (Matei 27,27).

„Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit” (Matei 26,56).

„Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic” (Matei 27,12).

„Că ştia (Pilat) că din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei 27,18).

„Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele… S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27,39,43).

„Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-Şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti” (Marcu 15,29).

„Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia… Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit” (Marcu 15,23,24,28).

„I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: «Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi»… Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea” (Matei 27,34-35,48; cf. Luca 23,34,36).

„Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea” (Marcu 15,36).

„După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească Scriptura care zice: «Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii». Aşadar ostaşii acestea au făcut” (Ioan 19,23-24).

„După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19,28-30).

„Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: «Nu I se va zdrobi nici un os». Şi iarăşi altă Scriptură zice: «Vor privi la Acela pe care L-au împuns»” (Ioan 19,36-37).

„Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23,46; Mt. 23,46).

În creştinism Sfânta Cruce are mai multe semnificaţii:

- Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni prin răstignirea Fiului pentru păcatele lumii - din dragoste pentru noi S-a răstignit pe Cruce; şi, în acelaşi timp dragostea oamenilor unii faţă de alţii (iubirea aproapelui) având ca model pe Hristos: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Privind duşmănia dintre (doi) oameni Mântuitorul a venit ca “Să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2,16 ).

- Altar de jertfă (jertfelnic) sfinţitor. Dacă în Vechiul Testament locul jertfirii animalelor era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30,29), cu atât mai mult noul altar, Crucea, este purtătoare de har sfinţitor. Prin sângele Mântuitorului s-a sfinţit şi Crucea care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mântuire. Prin Cruce se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sângeroasă se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor, nesângeros, în Biserică, prin Sfânta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania sau Euharistia este trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel dat apostolilor la Cina cea de Taină înainte de Patima Sa: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 55-56).

- Semnul dumnezeiesc al puterii lui Dumnezeu şi al biruinţei lui. Apostolul Pavel spune clar că „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor.1,18). Crucea este semnul biruinţei, care se va arăta pe cer la sfârşitul veacurilor: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului…” (Mt. 24,30). Atunci cei ce n-au cinstit-o o vor vedea şi se vor căi amarnic dar va fi prea târziu pentru ei.

Crucea este obiect de sminteală pentru cei necredincioşi dar, pentru creştini, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci arată credinţa şi învăţătura creştină. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului, umană şi dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar pe de altă parte îi arată pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi. Semnul Sfintei Cruci restabileşte legătura dintre cer şi pământ, dintre firea umană şi cea dumnezeiască. Părţile trupului însemnate cu semnul Sfintei Cruci au şi ele un simbolism dogmatic. Fruntea închipuie cerul, pieptul (pântecele) închipuie pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Sf. Ambrozie al Milanului spune că fruntea este sediul cugetării, al mărturisirii lui Dumnezeu prin cuvânt şi gândire; inima este sediul iubirii, pentru că Dumnezeu este iubire şi noi la fel, trebuie să iubim; braţele sunt efortul, munca depusă pentru Hristos.

Crucea înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, necazurile, greutăţile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire şi ne întăresc, deşi mulţi dintre noi nu vedem asta. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din iubire atâtea suferinţe pentru noi oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu credinţă, cu tărie şi încredere, toate încercările vieţii. Ele formează crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. E o cruce unică pe care trebuie să o purtăm.

A-ţi lua crucea înseamnă şi a înţelege că destinul fiecărui om este în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, de sus. De scurta noastră viaţă de aici depinde veşnicia dincolo, şi asta nu este o joacă, nu este o banalizare a acestei vieţi spunând că „fac ce vreau cu viaţa mea”. Facem ce vrem, dar vom da socoteală de ce am făcut, căci viaţa este de la Dumnezeu. Veşnicia unui om depinde de fărâma de nisip a unei vieţi pământeşti. Şi atunci, nu este preţioasă această viaţă pentru mântuire, şi timpul din lume care trece şi nu se mai întoarce??

Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De acest semn se cade să nu ne ruşinăm chiar cu preţul vieţii şi chiar dacă duşmanii ei – necreştinii, sectarii – continuă să o defăimeze. De acest lucru spune Hristos, când zice despre curajul mărturisirii credinţei. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…” (Mt. 10,32).

Crucea mai este şi o armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu semnul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu. Semnul Crucii este o armă puternică ce îngrozeşte pe draci, surpă moartea şi înviază morţii. „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii” (Tropar la Taina Sf. Maslu).

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul).

„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul).

Părintele Serafim Rose învăţa că suferinţa crucii este un mijloc duhovnicesc, nu un scop în sine. Nu avem de-a face aici cu ideea periculoasă sau sentimentală de sorginte vest-europeană conform căreia trebuie să te victimizezi [autoflagelezi]... ca „ispăşire” pentru propriile păcate (sau ale altora). Acceptarea durerilor şi a greutăţilor care rezultă din firea noastră umană căzută, sau acelea trimise din „afară” prin prigoniri şi neînţelegeri, nu e aceeaşi cu mila faţă de sine, ci trebuie să înmoaie inimile noastre împietrite de păcat şi să purifice firea noastră spirituală, făcându-ne să ne simţim din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Trebuie să acceptăm aceste suferinţe fără a ne plânge, altfel nu vor avea nici o valoare duhovnicească. Părintele Serafim vorbea de nevoia de „a suferi până la capăt” o anumită problemă sau greutate. Prin aceasta înţelegea că omul trebuie să rabde, din nou, fără a se plânge, răbdarea fiind unul din cele mai bune instrumente pentru sporirea duhovnicească („Ne vorbeşte părintele Serafim Rose. Scrisori”, Ed. Biserica Ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 233).

Ziua Crucii (14 septembrie) este una din marile sărbători creştine, o zi închinată cinstirii Crucii Domnului, altarul de jertfă al mântuirii noastre. Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele împăraţilor Constantin cel Mare şi mama sa Elena, care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milan din 313). Tradiţia creştină spune că împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei împotriva duşmanului său Maxenţiu. O cruce i s-a arătat pe cer, sub care scria: „In hoc signo vinces” („În acest semn vei învinge”). Constantin a dat ordin soldaţilor să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui, ajungând astfel împăratul întregului imperiu. Prin edictul de la Milan s-a dăruit libertate creştinilor, punând capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, începute cu anul 64 şi care au dat milioane de martiri.

Despre această sărbătoare a triumfului creştinismului ne oferă date istoricul Eusebiu al Cezareei în Istoria sa. După învingerea lui Maxenţiu din anul 312 care persecuta pe creştini, Constantin cel Mare a intrat biruitor în Roma iar în mijlocul oraşului a pus o cruce pe un stâlp de piatră scriind pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. După puţin timp a început a se război cu goţii la Dunăre. Văzând că mulţimea duşmanilor era mai numeroasă decât oastea lui, i s-a făcut frică, dar iar i s-a arătat pe cer Crucea – armă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi – ca şi în ajunul bătăliei cu Maxenţiu. Constantin a învins şi a trimis pe mama sa Elena, cu avere multă la Ierusalim să caute Sfânta Cruce. După multe căutări, a găsit locul Mormântului Domnului precum şi Crucea Sa aruncată în gunoiul şi spurcăciunile oraşului. Acolo, împăratul Adrian (117-138) zidise o capişte, un templu idolesc închinat zeiţei Venera. Împărăteasa Elena a poruncit să se dărâme templul şi să se caute crucea. Dar nu a găsit una, ci toate trei crucile. Le-a curăţit şi le-a scos la lumină. Iar lângă ele erau cinstitele piroane cu care au fost bătuţi pe cruce. Dar neştiind ei care era crucea lui Hristos, s-a întâmplat o minune…

Tocmai atunci era dus la îngropare un mort. Patriarhul Macarie a poruncit celor ce duceau mortul să stea. Au aşezat pe rând crucile, pe mort, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată a înviat şi s-a sculat sănătos. Atunci mulţi iudei au crezut şi s-au botezat. Sunt mărturii că a fost înviată şi o văduvă cu această cruce pe care a fost răstignit Hristos.

Iar împărăteasa Elena a primit cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o, la fel suita sa împărătească. Dar pentru că toţi doreau s-o vadă şi s-o sărute şi nu puteau de înghesuiala nemărginită ce se afla, doreau ca măcar de departe să o vadă. Atunci, patriarhul Macarie al Ierusalimului suindu-se pe un loc înalt, a înălţat-o arătând-o tuturor, spre închinare şi cinstire şi spre biruinţa credinţei creştine. Iar ei strigau: „Doamne miluieşte”. De atunci a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci a Domnului.

Crucea Mântuitorului Hristos este simbolul credinţei creştine. Stema Bisericii! Ea ne aminteşte de-a pururea de suferinţa şi de moartea Mântuitorului, dar creştinii o cinstesc pentru că este altarul pe care El ne-a câştigat mântuirea, scoaterea din robia păcatului, a morţii şi a distrugerii omenirii. Fără Cruce n-ar fi existat Jertfa şi Învierea!

Nu există mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! De aceea Mântuitorul ne descoperă importanţa şi înţelesul duhovnicesc al Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) şi „cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38).