Cartea de faţă, tradusă pentru prima dată în limba română, mijloceşte în paginile ei o riguroasă lămurire din perspectivă ortodoxă a problemelor etice legate de sfârşitul vieţii. Întreaga problematică a cărţii, cu o profundă semnificaţie etică şi bioetică, este cercetată în aspectele ei concrete, pe care marele teolog ortodox francez Jean-Claude Larchet le situează şi analizează în lumina cuvintelor pline de sens ale cuprinzătoarei ectenii din Sfânta Liturghie, în care se cere de la Dumnezeu „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos”.
Această cerere profund creştinească este şi una general umană, întrucât orice om îşi doreşte în mod firesc să ajungă la sfârşitul vieţii împăcat, să aibă o „moarte bună”, demnă de o făptură omenească, nesupusă degradării şi ruşinii, în linişte şi pace. Această justificată dorinţă se poate împlini însă în felurite moduri, potrivit concepţiei pe care o au oamenii despre ceea ce înseamnă până la urmă o „moarte bună”.
Pornind de aici, autorul prezintă din punct de vedere ortodox problemele etice pe care le ridică eutanasia, sinuciderea, obstinaţia terapeutică, transplantul de organe, incinerarea, îngrijirile paliative, tratamentul acordat trupului după decesul persoanei, înfăţişând poziţiile Bisericilor Ortodoxe locale care s-au pronunţat în legătură cu aceste delicate teme. Între ele, un loc privilegiat îl ocupă Biserica Ortodoxă Română, al cărui document pe această temă este des citat de autor. La rândul lor, eticienii ortodocşi sunt şi ei prezenţi, cu opiniile lor, în această actuală dezbatere.
Referinţa majoră a autorului, fin cunoscător al scrierilor patristice, rămâne însă învăţătura Sfinţilor Părinţi, a cărei perenitate şi actualitate este încă o dată valorizată şi evidenţiată în paginile acestei cărţi. Viguroasa şi inspirata învăţătură patristică este capabilă şi astăzi – chiar mai mult decât oricând, dată fiind acuitatea şi complexitatea problemelor de natură etică ivite în lumea modernă – să ofere omului contemporan un răspuns generos, edificator şi mângâietor la gravele întrebări cu care se confruntă acesta în vastul spaţiu al moralei creştine.
Volumul se încheie cu o tâlcuire duhovnicească, întemeiată pe interpretarea Sfinţilor Părinţi, a acestor cuvinte rostite de Mântuitorul Iisus Hristos când se afla răstignit pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Ca toate celelalte cuvinte ale Sale, şi acestea sunt pilduitoare, având o noimă dumnezeiască şi un rost mântuitor. Aceste cuvinte sunt cu adevărat făclie pentru cel aflat în întunericul deznădejdii, sunt dulci limbii celui care gustă din amarul suferinţei, sunt comoară mare pentru cel lipsit de orice ajutor şi care, ţintuit pe crucea suferinţei sale, imploră împreună cu Psalmistul: „Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău” (Psalmii 118, 25). În chip minunat, mai presus de înţelegere, prin acele cuvinte, Mântuitorul ne învaţă să stăruim în credinţă, în nădejde şi în alipirea iubitoare de Dumnezeu atunci când suntem ispitiţi să ne pierdem şi credinţa, şi nădejdea, şi dragostea faţă de El. Aşadar, în orice încercare care ni se pare a fi „spre moarte” (Ioan 11, 4), să rostim întotdeauna împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).
Harta site
www.agaton.ro
Revista ortodoxă
