Cancerul, dragostea mea

Apa fierbinte îmi curgea pe trup, și parcă n-are nici un efect asupra inimii mele de gheață. Sunt atât de tristă și de inghețată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Și e tot mai fierbinte...și mai fierbinte...până când, deodata realizez grozavia întregii situații, realizez și vad iadul inimii mele, care tot mă ingheața și care mă facea să tremur de atata timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existențial și copleșitor...
Și atunci, pentru prima dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerandu-mi iertare din toată inima mea înghețată...Eram goală în fața Lui, atât la trup cat și la suflet...Iartă-mă Doamne!, urlam eu, căzând în genunchi, iar apa, care devenea tot mai fierbinte, îmi ardea de acum spatele cocoșat de atatea păcate, îl ardea cu o forță năvalnică. Dar eu fierbințeala apei nu o mai simțeam deja, nu mai simțeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristețea se pietrificase... Și urlam, și mă apucase urletul către Dumnezeu intr-un moment absolut deloc demn, într-un moment și într-un spațiu aproape de neconceput: într-o cabină de duș, în care aveam să realizez că degeaba , absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rand pentru și în Dumnezeu.

Mioara Grigore