Părintele Proclu Nicău trăieşte retras într-un bordei din Munţii Neamţului, pe coama molcomă a unui deal din marginea satului Mitocu Bălan.
A intrat în mănăstire în vremuri de demult, aproape copil fiind, şi s-a pus sub ascultarea călugărilor îmbunătăţiţi de altădată, despre care vorbeşte cu multă râvnă. I s-a spus atunci că nicăieri nu poţi învăţa mai bine smerenia decât într-o mănăstire, în viaţa de obşte. Nicăieri altundeva încercările nu sunt mai puternice, împrejurările mai prielnice pentru a te smeri. Şi a făcut ascultare, a rămas să înveţe smerenia în mănăstire.
După mulţi ani de încercări, lupte şi urcuş duhovnicesc, a primit binecuvântarea să se retragă „la linişte”. Trăieşte de atunci într-o chilie dintr-un bordei ţărănesc, unde se nevoieşte, se roagă şi plânge. Bătrâneţile îl împiedică să mai primească străini cum primea odată, în anumite zile din săptămână. Celor care l-au cercetat li s-a întipărit însă în inimă chipul unui moşneguţ mic de statură, cu ochi albaştri înmuiaţi în lacrimi, dar cu o veselie duhovnicească întipărită până şi în trăsăturile feţei. Râdea şi plângea în acelaşi timp, primindu-i cu multă, multă dragoste pe toţi cei care îi treceau pragul.
Chipul acestui pustnic simplu, fără facultăţi şi doctorate, este cel al unui avă din pateric. Iar cuvintele sale, asemenea. Cuvinte de folos izvorâte din trăire şi smerenie, care merită să fie consemnate şi transmise şi celor care nu au avut marea binecuvântare de le primi faţă către faţă. Cuvinte despre ascultare, păzirea minţii, rugăciune, bucurii duhovniceşti, judecarea celuilalt, „răzbunarea” prin lacrimi, dar şi despre viaţa de familie, vremurile în care trăim şi sfârşitul lumii. Toate acestea, îmbrăcate în cea fără de care mântuirea nu se poate: smerenia plină de dragoste.
Revista ortodoxă
