Tatunu

O liniște bună se coborî în încăperea sufletului, curățită de păianjenii îndoielii. Într-o după-amiază viforoasă, pe când cugeta la aceste lucruri, trecu prin dreptul casei convoiul știut. Privind pe geam, Tătunu fu pătruns până în adâncuri de înduioșare și milă. Înserarea cernea păienjeniș de umbre, fulgi mari pieziși băteau împotrivaconvoiului. Un soldat ducea în frunte o cruce. Nu mai era nici trompet, nici preot. Doi gropari veneau după car. Lădoiul avea la sine numai un singur lemn omenesc. Atunci, deodată, în încăperea sufletului năvăli o cumplită milă, pânza de lacrimi coborî peste privire. Dar cum stătea și privea așa, iată că tabloul se prefăcu… Cel ce purta crucea nu mai era un soldat, ci Altcineva… Avea hlamidă sfâșiată, trup istovit sub cruce, spini pe frunte… Iar, după el, mulțimea se mărise… Venea popor și oșteni… Se auzeau urlete și strigăte… Ca în noaptea aceea, când stătea cu Maria și cu bădia Tuderiță, pe treptele casei lui… Dar acum, chipul de durere parcă se țesea și din duhul lui, din toate faptele din urmă, din toate durerile, din toate greșelile, din toate năzuințele lui… Și, deodată, cel ce purta crucea întoarse spre el o privire… Vastă cât întregul sens al existenței miloasă, cât mila oamenilor laolaltă și iubitoare, cum numai cineva dinafara vieții omenești poate avea și dărui…

Alexandru Lascarov-Moldovanu