Calea spre fericire

Valeriu Gafencu sau Ce aproape de noi este fericirea!

    Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.
    Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta.
    Faptul că Valeriu a descoperit calea spre fericire reiese din scrisorile trimise celor dragi  din care am extras aceste sfaturi  prin bunăvoinţa d-nei Eleonora Colgiu, sora lui Valeriu, şi a d-lui Neculai Trifoiu, coordonatorul cărţii “Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România” în care au fost publicate aceste scrisori.
    Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.
    Scrisorile trimise de Valeriu reprezintă şi un “îndreptar pentru spovedanie” pentru curăţirea cugetului de patimi şi păcate, aceasta fiind principala condiţie pentru dobândirea fericirii. Cea mai fericită zi din viaţă este ziua când îţi iartă Dumnezeu păcatele printr-o spovedanie sinceră şi când te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru păcatele noastre.
    Sfaturile date prin scrisorile trimise celor trei surori mai mici şi mamei sale, Valeriu le împărtăşeşte cu drag tuturor oamenilor, pentru că a iubit pe toţi oamenii şi tot ce este creatură a lui Dumnezeu. Valeriu a dat deplină libertate, ca toate mărturisirile sale intime, să fie citite de toţi cei dragi lui, care sunt toţi oamenii. Deschiderea sufletului în faţa noastră, păcatele cu care s-a luptat toată viaţa un om care n-a săvârşit păcate, ne obligă pe noi la un examen de conştiinţă foarte amănunţit, la ascultarea glasului cugetului nostru: “să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea”.
         Ce aproape de noi este fericirea! Noi cei ce trăim în libertate nu o vedem. Valeriu ne îndeamnă: “căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara  voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge”.
       Sfaturile pe care Valeriu le-a dat celor dragi pentru ca urmându-le să dobândească fericirea, sunt universal valabile, iar dacă cei mai mulţi oameni le-ar urma ar fi mult mai multă bunătate şi înţelegere în lume iar Dumnezeu nu ar mai îngădui să se întâmple atâtea nenorociri. Ce bine ar fi dacă aceste sfaturi le-ar înţelege cât mai mulţi oameni; ce mult s-ar folosi de ele:  cei credincioşi şi-ar întări credinţa iar cei care nu L-au descoperit încă pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Iisus Hristos şi care nu cunosc adevărata fericire ar putea descoperi sensul vieţii, ar învia din moartea sufletului, care este mai grea decât moartea trupului.
    Am citit multe cărţi de învăţătură creştină şi am ascultat multe predici care mi-au luminat mintea pentru descoperirea adevărului, dar atât de convingător arătată calea spre fericire ca în scrisorile lui Valeriu Gafencu nu am întâlnit până acum. Poate această convingere izvorăşte la gândul că aceste scrisori sunt trimise dintr-o altă lume, dintr-o lume plină de suferinţe ale trupului şi ale sufletului, din iadul celor mai grele închisori, unde sufletul se purifică de toate păcatele, de cele pe care le-ai făcut şi de cele pe care îţi închipui că le-ai fi putut face.
     Căile pe care Valeriu le arată cu multă convingere pentru obţinerea fericirii şi pentru dobândirea liniştii sufletului, care au fost trăite intens şi nu le ştie din cele citite sau auzite sunt numeroase: păstrarea curăţeniei sufletului, cunoaşterea adevărului evanghelic, apropierea cât mai mult a inimilor de cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, rugăciunea necontenită, postul, milostenia, iubirea pentru toată lumea, lăsarea în voia lui Dumnezeu, răbdarea suferinţelor, smerenia, sinceritatea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, citirea cărţilor sfinte.
    Credinţa sinceră şi ocrotirea Bunului Dumnezeu a făcut ca Valeriu nu numai să nu aibă nevoie de compătimirea şi încurajarea celor din afară, ci el să încurajeze şi să ajute să răzbească în viaţă pe cei care trăiau în libertate. Valeriu nu era îngrijorat de soarta celor dragi pentru că îi ştia curaţi la suflet, cu credinţă-n Dumnezeu şi cu dragoste pentru toată lumea. O! …dacă am putea să spunem şi despre tinerii din ziua de azi aceste lucruri. Cât de mulţi părinţi fericiţi ar fi şi nu ar mai fi îngrijoraţi de soarta lor, pentru că i-ar şti pe calea cea bună fiind ocrotiţi de Dumnezeu.
   Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi din Basarabia. A urmat şcoala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul “Ion Creangă” din Bălţi, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupaţiei sovietice. Valeriu a reuşit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iaşi, lăsându-şi părinţii şi surorile sub ocupaţie, despărţindu-se, nu ştia că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat şi dus în Siberia, unde şi-a sfârşit viaţa nu se ştie când.
     Valeriu Gafencu devine student al Facultaţii  de Drept a Universitaţii din Iaşi în anul 1940. În anul 1941 a fost  condamnat pe motive politice la 25 ani muncă silnică. Din anul 1941 până în anul 1949 Valeriu s-a nevoit în cea mai  grea închisoare din ţară, cea de la Aiud. În anul 1949, fiind bolnav de TBC a fost transferat în penitenciarul-sanatoriu Tg. Ocna, de unde în ziua de 18 februarie 1952, sufletul său s-a înălţat la Cer unde s-a întâlnit cu Mântuitorul, pe care L-a iubit toată viaţa.      Stoia Sorin