Atata cat poti

Cineva s-a dus la părintele Andreas pentru a vorbi cu el.
- Părinte, vreau să-ţi citesc ceva. Un cuvios părinte i-a spus altuia: „De ce te fereşti de noi, părinte?”. Celălalt cuvios i-a răspuns: „Dumnezeu ştie că vă iubesc. Dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu şi cu oamenii. Puterile netrupeşti, îngerii, care sunt mii şi mii, au o singură voinţă. Pe când oamenii au multe. Aşadar nu-L pot lăsa pe Dumnezeu pentru a merge cu oamenii”.
Ce vrea să spună acel cuvios, părinte? Nu este fratele nostru chipul lui Dumnezeu? Se poate ca tradiţia să încurajeze depărtarea de aproapele?
Părintele Andreas i-a răspuns:
- Asta ai citit-o în vreo carte cu povestiri despre monahi, mai exact despre asceţi, nu-i aşa? Se pare că pentru anahoreţi liniştea este mare lucru… ce să-ţi spun… Eu nu sunt vreun „specialist” care vorbeşte despre cele monastice… nu ştiu despre acestea…
Oricum, cred că pentru noi, oamenii oraşelor, trebuie aplicat un alt fragment, spus de un alt om „luminat”… Poate că spune acelaşi lucru ca cel pe care mi l-ai citit… dar pe paşi… Ascultă ce spune: „Iar dacă nu poţi face viaţa ta aşa cum o vrei, străduieşte-te măcar pe cât poţi: n-o risipi în vâltoarea lumii, în multe mişcări şi discuţii. N-o risipi învârtindu-te de colo-colo şi pierzându-te în relaţii şi tovărăşii banale şi zadarnice”.
Dacă ceea ce mi-ai citit ţi se pare nepotrivit pentru noi, oamenii oraşelor, fă ceea ce ţi-am citit eu. Atâta cât poţi…”.