La Sfantul Munte Athos timpul pare incremenit. Nimic nu se schimba in randuiala locului. Nimic nu se schimba in rituri si ritmuri interioare, de secole…
E sarbatoare. Incepem o noua saptamana pe Sfantul Munte. Inainte de ora 3 dimineata, bate toaca. Urmeaza o simfonie de clopote. Te scoli intr-o stare de trezie completa, de slavire. Viata se innoieste toata. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangatele rup legaturile somnului, ale taranei, imbuneaza pe toata lumea, intrezaresti ca-n fiinta este o zare de supra-fiinta.
Aceasta mi-a ramas in amintire, mult timp dupa Athos, si acum cand scriu: bucuria de a te trezi, de a te naste pe un pamant al slavei. Imi aminteam cum tatal lui Montaigne il trezea pe el in muzici, cand era copil, ca inima sa i se inalte si viata sa ii apara frumoasa. Dar aici este mai mult decat un artificiu pedagogic: aici este inceputul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legaturii intre profunzimi umane si ceruri; clopotul, „glasul exterior al bisericii”, actualizeaza o amintire adamica.
La Athos am simtit mai intens bucuria locului exceptional; dar am simtit si urgenta lucrarii noastre. Orice saptamana care trece, orice saptamana traita lumeste, imi pare acut si dureros una furata vesniciei.
Harta site