Moartea, pragul dintre vieți

Văzută din tipuri străvechi drept un mare mister, o taină de nepătruns, moartea devine în creştinism o trecere, un prag între două existenţe. Durerea provocată de moarte se transformă în creştinism într-o bucurie a întâlnirii cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a călăuzit viaţa mundană a creştinului şi care cheamă la o infinită împărtăşire din harul ce izvorăşte din Fiinţa divină. Toate răspunsurile la întrebările înţelepţilor din timpuri străvechi cu privire la moarte se găsesc în Iisus Hristos.

„Pentru noi, creştinii, însă, întunericul acesta al necunoaşterii, al fricii în faţa tainei morţii s-a luminat şi şi-a găsit toate răspunsurile în şi prin Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Biruitorul morţii. Învierea din morţi pe care a dăruit-o fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), prietenului Său Lazăr din Betania (Ioan 11, 1- 46), şi peste toate propria Sa Înviere din morţi este răspunsul cel veşnic care luminează nu numai „taina“ morţii omului, ci mai ales taina vieţii în această lume, care, în lumina Învierii Domnului Iisus Hristos, se umple de sens, iar trăită în Biserică devine un „paşte“ (trecere) către „taina“ vieţii de dincolo de moarte către comuniunea de viaţă şi iubire veşnică a Persoanelor Sfintei Treimi“, afirmă Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Laurenţiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în „Prefaţă“.

Firul roşu al meditaţiilor Părintelui Protopop Vasile Gafton din acest volum este legătura vieţii pământeşti cu cea de dincolo. Fără această continuare a vieţii mundane, existenţa umană nu ar avea sens, iar oamenii s-ar vedea puşi în faţa unei realităţi crunte: viaţa se sfârşeşte odată cu moartea.

Or, viaţa de dincolo de moarte continuă într-un mod absolut existenţa pe pământ, în trup, a fiinţelor umane. Sensul vieţii de pe acest pământ capătă astfel un sens deplin, acela de pregătire pentru existenţa cerească. Moartea este depăşită prin jertfa de iubire a Domnului Iisus Hristos şi prin acceptarea de către noi a darurilor Învierii lui Iisus Hristos.

Dacă păcatul originar avea să aducă moartea ca întrerupere a comuniunii cu Dumnezeu, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos reface această legătură de har, şi moartea devine o simplă trecere de pe pământ la cer. „În rai, mâncarea era împărtăşire de/cu/prin Dumnezeu, spre viaţă. După căderea în păcat însă, împărtăşirea cu Dumnezeu este înlocuită de om cu hrănirea din cele ale lumii.

Astfel, prin căderea în păcat, mâncarea devine unul dintre procesele ce duc în cele din urmă la moartea omului. Doar la plinirea vremii (cf. Gal. 4, 4), prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, are loc prefacerea naturii hranei omului, aceasta devenind din nou din simplă mâncare spre moarte, împărtăşire din Însuşi Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, spre Viaţa cea veşnică. Lumea însăşi şi cele ale ei nu este/nu sunt viaţă şi nici scop în sine. Lumea este mijlocul de a dobândi viaţa. Oamenii doar trăiesc un timp mai îndelungat sau mai scurt în lume, apoi mor, sau lumea moare pentru ei“, afirmă şi susţine autorul.

Teoriilor ştiinţifice asupra morţii, de o diversitate şi imaginaţie adesea duse la extrem, Părintele Protoiereu Vasile Gafton le juxtapune învăţături ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, teoriile unor oameni de ştiinţă ca Stephen Hawking, care afirmă că nu există Dumnezeu şi că după moarte, asemenea unui computer stricat, creierul uman nu percepe nimic şi se va afla în întuneric, sau teoriile referitoare la particulele subatomice, diferite în comportament de cele atomice şi deci, deschizătoare a unor realităţi multiple, sunt puse faţă în faţă cu viziunea patristice.

„Problema morţii trebuie tratată de către om, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu maximă seriozitate, deoarece comportă o complexitate deosebită. Această complexitate se poate observa din înrâurirea pe care o au credinţa sau necredinţa în înviere şi în viaţa veşnică, asupra întregii vieţi a omului în lume. Credinţa sau necredinţa noastră în Dumnezeu şi în continuarea vieţii de după moarte determină modul în care ne trăim viaţa pe pământ. Sfântul Ioan arată, în acest sens, că atunci când nu crede în înviere, omul are tendinţa de a-şi irosi viaţa, de a şi-o umple cum mii şi mii de rele şi de a şi-o întoarce pe dos“,  susţine şi subliniază Părintele Vasile Gafton.

Volumul de faţă abordează şi alte aspecte alte temei precum „Omul şi vocaţia vieţii. Viaţa umană, ca şi construire de sine conştientă şi liberă“, „Despre ce câştigăm şi ce pierdem prin moarte“, „Moartea ca obişnuinţă cu fericirea“, „Moartea, pragul dintre teamă şi îndrăzneală“ sau „Despre moarte împreună cu Hristos“. Nu sunt trecute cu vederea de autor nici aspecte mult mai profunde legate de moarte. În eseul intitulat „Moartea, momentul maximului adevăr“, părintele Vasile Gafton prezintă acest moment dintre două vieţi ca o finalitate a alegerilor făcute de noi înşine pe pământ.

„Moartea este momentul maximului adevăr şi al lipsei totale de falsitate, de dedublare. Este momentul în care respectăm o rânduială şi o tradiţie pe care n-o putem modifica după bunul nostru plac. Ceea ce putem modifica însă este conţinutul sau firea morţii. Putem să o facem să fie o moarte spre înviere sau să ne lăsăm măcinaţi de păcat şi să murim definitiv. Dar lucrul acesta se poate face doar la interior, nu la exterior; nu se vede. Doar când suntem în viaţă putem să conştientizăm marginea sau marginile vieţii noastre“, afirmă şi remarcă Părintele Vasile Gafton.

Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului. Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?". Şi Dumnezeu i-a răspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte." Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.

Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.

În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic." (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă.

Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală.

Abia atunci demonii s-au  îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?".

În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.".

Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu.

După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.".

După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.".

Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. "Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22).

Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.".

Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ.

Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". "Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii.

Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie.

Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.

Aşadar, acum în încheierea acestui material vom susţine că, oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii.

Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie.

Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.

Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu…

Totodată, distinsului şi vrednicului autor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru aceaste noi şi rodnice sau mult folositoare lucrări, şi pe care le recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte cărţi şi volume ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!... Dr. Stelian Gomboş