Preot, parohie, înnoire

Schimbarea unei atitudini de obstinație nu a fost niciodată ușaoră. Acțiunile înnoitoare întâlnesc deseori o rezistență enormă. Deși din punct de vedere ecclesiologic o parohie face parte din Biserica Universală a lui Hristos, totuși, ea este constituită dintr-o comunitate de oameni, bărbați și femei, care se luptă cu piedici și greșeli și care se împotrivesc deseori să înainteze mai departe pe calea creștină și să se lase puși la încercare. Undeva pe traseu progresul a fost oprit, iar parohia ne apare ca fiind statică și alcătuită din parohieni egoiști.
Înnoirea este considerată deseori ca un efort de a reactiva spiritual o parohie. Văzând numeroase anomalii, contradicții și stagnări alarmante în viața parohienilor săi, preotul dezvoltă tot felul de activități, deseori inovatoare, cu scopul de a aduce o viață duhovnicească mai consistentă. O asemenea muncă este, desigur, exhaustivă. Preocupă mintea, consumă energie, produce agonie, lacrimi; implică întreaga ființă. Există, însă și o capcană: preocupându-se prea mult de turmă, preotul poate ajunge să-ți neglizeje propria sa viață duhovnicească, nu-și mai vede deficiențele și uită să se înnoiască pe sine însuși. Iar dacă nu suntem înnoiți, atunci entuziasmul și credința noastră vor coborî la cel mai scăzut nivel, iar într-o zi sufletele noastre se vor goli, devenind un pustiu adevărat, devenind vid.

Mitropolit Emilianos Timiadis