Har si libertate în tradiția patristică a secolului al XIV-lea

Dezvoltarea învățăturii dogmatice a Bisericii despre relația dintre harul lui Dumnezeu și libera sinergie a omului la lucrarea de mântuire a lui reprezintă un rod al confruntării teologice a Părinților secolului al XIV-lea cu anti-isihaștii și umaniștii epocii lor. Sprijinindu-se pe teologia și experiența duhovnicească a Bisericii, Părinții secolului al XIV-lea consideră harul dumnezeiesc ca acea energie necreată a Dumnezeului Celui în Treime, care, fiind liber participată de către om, îl îndumnezeiește în mod harismatic.

Părinții secolului al XIV-lea, promovând libertatea omenească creată drept un autentic element antropologic, care în cadrul Bisericii este îmbogățit și slăvit datorită relației lui cu harul dumnezeiesc necreat, au dat modelul prin excelență al umanismului teandric. Conform acestui model, libertatea omului îmbogățită cu harul dumnezeiesc dobândește o perspectivă...