Zâmbetul sfinților. File de pateric rural-urban contemporan

Mulțumind copiilor...

Suntem dinaintea unei cărți- provocare. Sunt strânse, în pagini pline de emoție, emoțiile copiilor și profesorului lor de religie, Părintele Ene Romeo. Sunt pline de sens, de bucurie și de lumină. Se vede că Părintele a gestionat sentimente și resentimente cu împreună lucrarea Harului și...copiilor. Nici nu cred că pot să scriu o prefață la modul discret în care copiii sărută obrazul scuipat al Bisericii și Școlii. Fiecare poveste este o lecție, nu doar de „religie”. Se simte realismul din ele, viața propriu-zisă care, uneori, nu-i așa, bate filmul imaginarului scenaristic al culturilor seculariste. O să citiți despre copii, adolescenți și oameni maturi, unul dintre ei, veteran nonagenar, fiind personajul care m-a înlăcrimat cu bucuria lui. Suntem dependenți unii de alții, dar nu pricepem foarte bine acest lucru. Ținem la orgolii și clișee, chiar credem în clișee mai mult decât în adevăr. Vrem dreptate, cu orice preț, uneori cu prețul adevărului. Tinerii din carte au aflat adevărul. De aceea au devenit liberi și vorbesc prin prisma libertății lor.
Cartea aceasta s-a născut și din dorința Părintelui Romeo de a le mulțumi copiilor. Și sunt deplin de acord cu el că ora de religie trăiește pentru ei și prin ei. Mare parte din paginile acestui „raport de suflet” s-au consemnat pentru a constitui contra-argument la ideologizarea prin ora de religie. E răspunsul pe care copiii îl dau detractorilor educației religioase, destinși și zâmbitori, atenți și demni. Personal păstrez o amintire din anul 2015, anul unei reale prigoniri a zâmbetului din ora de religie, pe care- prefațând povești, o povestesc și eu. S-a anunțat demersul unui profesor, buzoian și el, de a face prezența prin semnătură la ora de religie cu ajutorul Curții Constituționale și a referendumului. O parte din cancelarii au zâmbit cu subînțeles. La o școală, aproape de Sibiu, unul dintre ceilalți dascăli prezenți în cancelarie, a anunțat sarcastic profesoara de religie că trebuie să-și caute alt loc de muncă. Că ora de religie are front închis în școală. Supărată, profesoara m-a sunat, am încurajat-o spunându-i limpede că doar copiii pot stabili acest lucru. Ajunsă în clasă, copiii erau mai cuminți ca niciodată, pe catedră erau flori proaspete, temele făcute și chiar au tăcut mai toată ora. Simțiseră ceva din durerea profesoarei? Trecuseră în inima lor ceva din tristețea inimii ei? La sfârșitul orei s-au ridicat în picioare și au îmbrățișat pe Doamna de religie. Iar când a ieșit pe coridor, ceilalți copii au încurajat-o spunându-i: Doamna, noi nu vrem să plecați, vrem oră de religie...Când m-a sunat încă plângea. De ce avem nevoie de jignirea profesorului de religie, de ce trebuie să îndurerăm oamenii, de ce avem nevoie sau îngăduim presiuni inumane pe școală, doar pentru a le îngădui unora să-și împlinească planurile de marketing de politic socială? Poate pentru a redescoperi dragostea copiilor.
Cartea aceasta despre aceasta este. Cum destinderea aduce dragostea copiilor, crește apropierea de Dumnezeu- subiectul luminos al iubirii copiilor la ora de religie. Sunt convins că inima voastră va tresări ca inima copiilor acestora, personajele de bază ale cărții. Fiecare poveste este o lecție nesfârșită. Mulțumim copiilor că ne-o predau, zi de zi, oră de oră...

Pr. Constantin Necula