Teologie fundamentală

Lucrarea care vede acum lumina tiparului tratează trei teme mari: Revelația divină, Religia în general și Religia creștină, deşi cursul complet de Teologie fundamentală cuprinde cinci secţiuni principale: Dumnezeu şi dovedirea existenței personale a lui Dumnezeu și lucrării Lui în afară; nemurirea și spiritualitatea sufletului; revelația divină; ființa și originea religiei; și religia creștină. Probabil că se vor găsi în manuscris și primele două teme, precum și partea introductivă a cursului despre obiectul, scopul și metoda teologiei fundamentale și relațiile ei cu celelalte discipline teologice sistematice – toate chestiuni de maximă importanţă pentru înțelegerea importanței, necesității și raportului teologiei fundamentale în cadrul disciplinelor teologice.

Având un obiect, o metodă și un scop bine definite, teologia fundamentală se ocupă cu fundamentarea rațională a celor patru adevăruri de bază revelate, pe care fiecare disciplină teologică își clădește sistemul teologic. Centrul în care se concentrează aceste adevăruri este Revelația dumnezeiască. Prin aceasta, teologia fundamentală este în legătură cu teologia dogmatică, de la care împrumută tema centrală – Revelația divină –, fundamentând și apărând principalele adevăruri de credință pe care le expune în mod propriu și cu o metodă specifică, distinctă de teologia dogmatică. Teologia fundamentală este teologie pentru că se bazează și pornește de la adevărurile de credință mari revelate, pe care le expune în amănunt sistematic teologia dogmatică, și este fundamentală pentru că se ocupă numai de marile adevăruri de credință pe care le fundamentează și apără rațional. Ea prezintă sistematic temeiurile raționale ale acestor adevăruri, pregătind astfel terenul pentru acceptarea tuturor adevărurilor de credință revelate expuse de celelalte discipline teologice. Teologia fundamentală este în legătură strânsă și cu istoria religiilor, ocupându-se cu ființa și originea religiei, în general, și cu religia creștină, în special. Prin obiectul ei fundamentarea și apărarea principalelor adevăruri de credință revelate, ea este teologie, și nu disciplină filozofică, pentru că prin lucrarea sa de fundamentare rațională a principalelor adevăruri de credință, ea nu urmărește să le transpună în axiome filozofice, logic necesare, ci să le evidenţieze credibilitatea, faptul că nu sunt iraționale, nici antiraționale, ci supra-raționale, răspunzând și corespunzând năzuințelor adânci ale spiritului uman, şi în acest scop sunt folosite toate achiziţiile spiritului uman cuprinse în diferitele discipline auxiliare, științifice și filozofice.
Importanța teologiei fundamentale nu trebuie supralicitată, creând iluzia că fără ea ar fi periclitată existența creștinismului. Creștinismul e credinţă, nu ştiinţă, nu e teorie, ci Viață dumnezeiască, care se justifică pe ea însăşi. Totuși, folosul ei este de necontestat încă din primele veacuri când creștinismul a trebuit să se apere în persecuțiile și atacurile păgânilor și iudeilor. Așa au luat naștere „apologiile”, expuneri ample ale credinței în care se răspundeau cu argumente raționale atacurilor păgânismului și filozofiei gnostice. De aici a apărut în secolul nostru o disciplină nouă „Apologetica creștină”, care însă se ocupă cu o serie mai largă de probleme decât teologia fundamentală, de regulă interconfesionale.