Somnul rațiunii

Ediţia a III-a, revizuită, Coperti cartonate.

 

Respectul pentru semeni, indiferent de etnie şi grad de cultură, mi se pare a fi cheia de aur a armoniei dintre oameni, indiferent de timp şi de istorie. Când vom învăţa să respectăm viaţa sub toate formele sale, de la firul de iarbă până la om, ca pe o taină sacră a Universului – atunci nimic rău nu se va mai întâmpla.

Am naivitatea să cred că aceste vremuri vor veni!

SOMNUL RAŢIUNII este o carte antropo-centristă; de aceea şi începe cu o pagină remarcabilă, în care îşi manifestă atitudinea faţă de ambivalenţa umană. Antropologia autorului nu idealizează fiinţa umană, ale cărei laturi negative îl intrigă. Aceasta însă nu‑l duce la o atitudine negativă faţă de om, aşa cum au încercat unii gnostici.

Viziunea sa pozitivă despre fiinţa umană îl duce în mod logic la acceptarea (şi nu culpabilizarea) sexualităţii, care este privită cu admiraţie, ca una dintre tainele creaţiunii, şi căreia îi conferă conotaţii magice şi chiar un anumit grad de sacralitate, care ne aminteşte de Cântarea Cântărilor, de un el Arabi şi, mai recent, de unele reflecţii ale lui Evdokimov.

Din paginile cărţii rezultă însă că secretul fiinţei umane, posibilităţile perfecţionării şi eliberării ei de sub presiunea factorilor nocivi care o apasă nu pot fi în imanent, ci numai în transcendent. De aceea, autorul îşi încheie cartea cu un fel de confesiune, în care îşi exprimă orientarea dualistă şi încrederea în miracol, citând însă autori mai aproape de o spiritualitate apocrifă, decât de una canonică.

Este interesant că autorul, remarcabil om de ştiinţă şi cugetător, încearcă să înţeleagă unele antinomii aparente între ştiinţă şi cosmologia sa sacralizantă şi proneatorie. În acest spirit prezintă probleme delicate, ca cea a conştiinţei (conştienţei), a geneticii, a determinismului şi hazardului, a cauzelor finale (teleologice), a unei eventuale inteligenţe cosmice.

În cu totul altă ordine de idei, autorul face o prezentare a epilepsiei, aşa‑numitul morbus sacer, abordând relaţia cu potenţialul creator. Ca o completare, trece în revistă câteva personalităţi istorice reale care au prezentat simptome din seria epilepsiei. Mi se pare extrem de interesantă opinia personală a autorului privind aşa‑zisele crize de epilepsie ale geniilor. Cred că este prima dată când se face o asemenea analiză.

Tot în această carte, cititorul va găsi trei micro‑biografii ale unor personalităţi marcante din medicina românească: Vlad Voiculescu, Petre Brânzei şi Ştefan Odobleja, completate cu o analiză interesantă a bolii lui Eminescu.

La sfârşitul cărţii – două interviuri ale autorului cu scriitorul Al. Văduva (care, de altfel, s‑a îngrijit de editarea acestui volum) ne redă o adevărată profesiune de credinţă, ce reflectă personalitatea complexă şi frământată a doctorului Dumitru Constantin‑Dulcan.

Această carte completează fericit pe cea despre Inteligenţa materiei, cu care autorul s‑a afirmat în cultura noastră contemporană.