Despre biruirea păcatului

Sămânţa a tot răul e iubirea de sine. Ea zace chiar în străfundul inimii. Omul ar trebui să-şi trăiască viaţa spre folosul semenilor şi să reverse asupra lor tot ce primeşte de la Dăruitorul - Dumnezeu. Acestea nu pot exista una fără alta: nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără să-ţi iubeşti semenii, şi nu poţi să-ţi iubeşti semenii fără să-L iubeşti pe Dumnezeu; tot aşa, iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu se poate să nu te jertfeşti pe tine pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Dar când omul îşi Întoarce faţa de la Dumnezeu cu gândul, cu inima şi cu dorinţa şi, ca urmare, Îşi întoarce faţa şi de la semeni, atunci el se opreşte numai asupra sa, se pune pe sine deasupra tuturor, fără să-i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor.

Iată rădăcina păcatului! Iată sămânţa răului! Ea se ascunde adânc în măruntaiele inimii. Crescând şi cuprinzând în întregime străfundurile inimii, această sămânţă iese din ea sub trei înfăţişări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei şi încărcate de viaţa ei: a înălţării de sine, a lăcomiei şi a iubirii de desfătări. Prima îl obligă pe om să rostească în inima sa: "Cine este ca mine?!"; cea de-a doua: "Pe toate vreau să le stăpânesc!"; iar a treia: "Vreau să trăiesc aşa cum îmi place mie!" îndepărtarea acestei seminţe a răului atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, curăţindu-ne de păcat şi de roadele otrăvite ale acestuia, dăruindu-ne seninătatea şi bucuria împăcării cu Dumnezeu şi belşug de viaţă din izvorul cel nesecat al iubirii Lui.

CUPRINS