Editia a treia.
Coperti cartonate.
Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de ŞTEFAN VORONCA.
Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii” teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile” şi „boii” lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile” sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijescă a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.
Voronca Stefan
Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi prefata. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toti ca fiind cel care a editat cartea.
Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit editia de la Atena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.
Everghetinosul este manualul monahului. Asa cum conducatorilor unei armate le este de mare ajutor sa citeasca lucrări despre arta razboiului, tot asa monahilor le este de mare ajutor sa citeasca acest manual de razboi duhovnicesc.
Chiar daca in secolul XXI se citeste din ce in ce mai putin, chiar si in manastiri monahii fiind ocupati cu diferite ascultari, totusi exista carti de referinta( precum Patericul egiptean sau Pelerinul rus) care ar trebui citite de toti.
Everghetinosul este o lucrare iesita din comun. De ce? Asta vor intelege cei care vor avea rabdarea sa parcurga intregul text. Lung, dar si folositor e pe masura.
Editorul
CUPRINS
Prolog
Predoslovie
Pricina întâi
Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi,ci prin pocăinţă să nădăjduiască mâniuirea
Pricina a doua
Că se cuvine ca în vremea aceasta de faţă a face binele, şi nu a-l amâna pentru cea viitoare, şi că după moarte nu este îndreptare
Pricina a treia
Despre cum se cuvine a ne pocăi
Pricina a patra
Că celor neputincioşi cuviincios lucru este câte puţin a intra în lucrările pocăinţei
Pricina a cincea
Că se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte şi de judecata ce va să fie; că cei ce pururea pe acestea nu le aşteaptă şi nu le socotesc, de oameni cu lesnire se prind
Pricina a şasea
Că neasemuiiă este veselia ce este în ceruri şi slava cea învistierită sfinţilor; pentru aceasta trebuie ca de aceasta a dori cu toată inima; şi că nimic din cele ce sunt sau se fac de noi nu sunt vrednice de acestea
Pricina a şaptea
Că, de multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi, la moarte, cu oarecare dumnezeiască umbrire mângâindu-se, aşa din trup se desjugă
Pricina a opta
Despre cei ce lipsesc din trup şi iarăşi se întorc, că după oareşicare iconomie Dumnezeiască se face aceasta; şi că păcătoşii de multe ori, încă suflând, văd pedepsele cele din iad, şi de draci se cutremură, şi aşa se despart de trup
Pricina a noua
Arătare despre locul unde se duc sufletele celor ce se sfârşesc şi cum sunt după despărţire
Pricina a zecea
Despre aceea că sufletul, după ieşire, primeşte o înfricoşătoare judecată, pe care suflet, duhurile cele rele, întâmpinându-l pe dânsul, îi opresc suirea pe cale
Pricina a unsprezecea
Că cei asemenea cu cei asemenea se rânduiesc după moarte
Pricina a douăsprezecea
Despre aceea că se cuvine născăiorilor iubitori de Dumnezeu a se bucura şi a mulţumi pentru ispitele fiilor lor pentru Domnul; încă şi a îndemna pe copiii lor sprenevoinţele şi primejdiile cele pentru fapta bună
Pricina a treisprezecea
Despre aceea că se cuvine ca cei ce se leapădă de lume să se înstrăineze, şi care este străinătatea cea cu socoteală, şi folosul cel din aceasta, şi care locurisunt îndemânatice [potrivite] spre nevoinţă
Pricina a paisprezecea
De unde se face frica lui Dumnezeu şi dragostea în om întru început, şi spre cât este cu datorie
Pricina a cincisprezecea
Că cei ce se leapădă de lume, de nevoie este a nu se amesteca cu rudeniile cele după trup sau cu patima intre dansii a se afla
Pricina a şaisprezecea
Despre aceea că nu se cuvine a iubi pe ceilalţi fraţi deopotrivă cu rudeniile cele trupeşti, ci numai dacă şi aceia urmează aceeaşi vieţuire, iar dacă pe cea potrivnică, se cuvine să ne întoarcem dinspre dânşii ca de nişte vătămători
Pricina a şaptesprezecea
Că cel ce se leapădă de lume se cuvine să se lepede de toate, şi despre cum se cuvine a iconomisi partea sa, şi cum că celor din obşte agoniseala cea deosebită [tăinuită] e vădit pierzare [a sufletului]
Pricina a optsprezecea
Că se cuvine ca cel ce voieşte să se mântuiască să vâneze [caute] vorbirile celor îmbunătăţiţi, ca cele ce sunt folositoare foarte, şi a întreba pe dânşii şi a învăţa de la ei cele de mântuire cu mare poftă şi cu dor fierbinte
Pricina a nouăsprezecea
Că supunerea este [un lucru] de nevoie; şi care este folosul acesteia, şi cum se îndreptează [dobândeşte]
Pricina a douăzecea
Că nu se cuvine ca cineva să creadă luişi, ci din sfătuirea Părinţilor să se împărtăşească în toate, şi pe cele ascunseale inimii curat a le mărturisi, fără a ascunde ceva
Pricina a douăzeci şi una
Despre aceea că celor cu dreaptă-socoteală dintre Părinţi ni se cuvine a spune gândurile, şi nu celor ce ajung să creadă (loruşi); şi cum că se cuvine a mărturisi şi a întreba; şi cu cel fel de credinţă a primi răspunsurile Părinţilor; şi cum că prin aceasta se aţuiorează
Pricina a douăzeci şi doua
Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni
Pricina a douăzeci şi treia
Că se cuvine a ne depărta de toţi cei ce ne vatămă, măcar de vor fi prieteni sau vom avea oarece nevoie de ei
Pricina a douăzeci şi patra
Se cuvine ca cel ce s-a lepădat de lume să nu se amestece nicidecum cu iconomiile lumeşti, chiar de se vor părea că au ceva binecuvântat, ci sădea loc Dumnezeieştii Pronii şi în unele ca acestea
Pricina a douăzeci şi cincea
Că răutatea este [se face] cu lesnire, şi mulţi sunt cei ce o aleg pe aceasta, mai vârtos acum; şi că bunătatea este ostenicioasă,şi puţini sunt cei ce o urmează pe aceasta; pe care şi trebuie a-i râvni, iar la cei mulţi a nu lua aminte
Pricina a douăzeci şi şasea
Că pe cei ce se apropie de viaţa călugărească se cuvine a-i primi cu multă cercare; căci, de cele mai multe ori, cei primiţi cu cerca re, aceia se fac şi iscusiţi; şi despre ce se cuvine a porunci lor
Pricina a douăzeci şi şaptea
Că şi lepădările de lume cele primejdioase nu sunt de lepădat cu totul; şi cum că pe tot cel ce vine la obşte şi cere cu [ierbinţeală a locui împreună cu fraţii, nu se cuvine ca de îndată să-I izgonim, mai-nainte adică de a cunoaşte cu deadinsul cele despre el şi a-l cerca şi ispiti după cele scrise; iar de va stărui în voinţa sa şi după ispitire, se cuvine a-l primi, dar numai dacă lucrului acesta [cercării şi primirii] nu-i va urma ceva oprit de dumnezeieştile legi
Pricina a douăzeci şi opta
Despre cum se cuvine a începe nevoinţa (călugărească). şi că cei ce încep au trebuinţă de răbdare şi de silă, pentru că fapta bună la început pare a fi aspră, din pricina patimilor şia deprinderilor, iar mai pe urmă se află netedă; şi cum că începutul temeinic prea mult foloseşte; şi cum că cu neputinţă este a urma lui Hristos şi a îndrepta vreo faptă bună cel ce mai-nainte nu s-a gătit pe sineşi spre moarte
Pricina a douăzeci şi noua
Că, celui ce se nevoieşte, şi dracii cu tărie i se împotrivesc şi-i dau război; iar de cei ce se lenevesc, ca de unii ce sunt în mâna lor, nu le pasă; şi cum că cei ce voiesc binele, ajutor află pe Dumnezeu, Cel ce şi războaiele le sloboade spre folos
Pricina a treizecea
Că nu se cuvine a da vina pe draci în toate cele ce greşim,ci pe noi înşine, pentru că pe cei ce iau aminte, mare fiind ajutorul cel de la Dumnezeu, dracii nu-i pot vătăma; şi cum că Dumnezeu sloboade războaie după puterea oamenilor
Pricina a treizeci şi una
Se cuvine ca cel ce se apropie de nevoinţa călugărească, după ce din destul se va iscusi spre faptele bune, atunci să se îmbrace cu hainele călugăreşti; şi că schima cinstită este, de suflet-folositoare şi de mântuire
Pricina a treizeci şi doua
Se cuvine ca cel credincios să arate viaţă cuviincioasă schimei sale; iar cel ce nu petrece după schimă nu este credincios; şi că nu din vreme, ci din nărao se însuşesc cărunteţele cele după Dumnezeu
Pricina a treizeci şi treia
Că se cuvine ca cel credincios, pe cele de la părintele lui duhovnicesc a le primi cu osârdie, ca pe unele ce sunt de folos, măcar de vor fi întristăcioase şi dureroase; căci pentru scopul lui se dau şi mila lui Dumnezeu, şi necazurile
Pricina a treizeci şi patra
Că se cuvine ca până la moarte a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi a-i iubi pe dânşii, şi a ne teme de ei
Pricina a treizeci şi cincea
Că se cuvine întru simplitate a ne supune celor întru Domnul egumeni, şi judecăţile lor ca de la Dumnezeu fără iscodire a le primi, şi a nu le cerceta pe ele sau a le îndrepta, chiar dacă uneori nu par a fi folositoare
Pricina a treizeci şi şasea
Care este osânda neascultării şi a cârtirii către cei întru Domnul învăţători; şi că se cade ca creştinul nicidecum a grăi împotrivă sau în cuvânt a se îndreptăţi, ci întru toate a sta împotriva voii sale, şi aşa a iubi mustrarea şi a nu o urî
Pricina a treizeci şi şaptea
Că nu se cade a osândi pe învăţător, măcar de ar face lucruri potrivnice celor pe care le învaţă; căci mulţi ucenici, la dascăli lenevoşi incredintându-se, neosândindu-i pe dânşii, ci întru Domnul supunându-se, s-au mântuit, iar de multe ori şi pricină de mântuire se făcură învăţătorilor lor
Pricina a treizeci şi opta
Pentru că cei ce iau aminte de sineşi şi la Pronia lui Dumnezeu, harul de multe ori şi prin mojici şi necunoscători îi învaţă cele cuviincioase, şi cum că cei smerit cugetători nu se leapădă a învăţa nici de la oricine peste care se întâmplă a da
Pricina a treizeci şi noua
Se cuvine credinciosul să nu se bizuie pe sine, ci a crede că prin duhovnicescul său părinte se mântuieşte şi se împuterniceşte spre toată bunătatea, şi aşa a se sârgui la rugăciunile sale, că mult pot
Pricina a patruzecea
Că nu se cuvine cu lesnire să se mute cineva, sau a se duce din mănăstirea în care a făgăduit lui Dumnezeu a se sfârşi; căci Părinţii nici din chilie nu se mutau cu lesnire, întru care pricină nu puţin folos au aflat
Pricina a patruzeci şi una
Că celor nedeprinşi a fi singuri, a locui singuri e lucru primejdios
Pricina a patruzeci şi doua
Că nu se cuvine a grăi împotrivă cu pricire, nici întru cele ce par a fi bune, ci a ne supune aproapelui, pentru Dumnezeu, în toate
Pricina a patruzeci şi treia
Toate cele ce se fac, cu dreptatea lui Dumnezeu se fac; pentru aceea se cuvine ca credinciosul să urmeze Proniei, şi a nu căuta voia sa, ci pe cea a lui Dumnezeu; că cel ce aşa pe toate le face şi le primeşte, acela se odihneşte
Pricina a patruzeci şi patra
Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om
Pricina a patruzeci şi cincea
Că osebit lucru al celui ce cugetă smerit este a se prihăni pe sineşi, şi a se defăima, şi a socoti ca nimic bunătăţile cele făcute de sine; şi care sunt însuşirile smeritei cugetări şi care sunt roadele
Pricina a patruzeci şi şasea
Despre ce dobândă avem de pe urma prihănirii de sine
Pricina a patruzeci şi şaptea
Că nu se cuvine a căuta cinste şi a dori locurile dintâi; că cele ce la oameni sunt cinstite, la Dumnezeu sunt nesuferite
Pricina a patruzeci şi opta
Că smerit a cuvânta fără de vreme sau fără măsură nu e folositor, ba şi vătămător este; şi ce trebuie a face către cei ce ne laudă, şi că, pe cel ce ia aminte, laudele nu-l vatămă cu nimic
Pricina a patruzeci şi noua
Despre cum se cuvine şi până unde trebuie a folosi cineva acoperământul trupului, şi de ce fel trebuie să fie aceasta; şi cum Părinţii şi întru îmbrăcăminte iubeau ticăloşirea, pe care întru toate cel credincios se cuvine a urma
Pricina a cincizecea
Că nu se cuvine către veselie sau dintr-o o râvnă păiimaşă a face ceva.
Revista ortodoxă
