Mamina

„E atâta tinereţe în aer…” – gândul acesta creşte ca o floare de lumină în mintea fetiţei, care stă de-un sfert de ceas pe banca singuratică din grădină, privind, ca într-o aiurare, jocurile luminii pe faţa de aur lichid a lacului. Atâta bucurie năvăleşte în inima cuprinsă de uimire, încât pleoapele se zbat speriate, iar pieptul se umflă, asfixiat de năvală.

Îmbrăcată cu o rochie uşoară, de stofă albă, căzându-i până la călcâie (pentru întâia dată i se îngăduie o rochie atât de lungă), puţin desfăcută la gât, cu pelerinuţe mici la umeri, pe cap o imensă pălărie de pai, care-i umbreşte faţa surâzătoare, iar pantofii de lac negru abia arătându-şi vârfurile, de sub marginea plisată a rochiei, înaltă şi uşor împlinită, fata are ochii de un verde intens bătând în ape negre şi priveşte lumea cu o curiozitate naivă, ca şi cum atunci i s-ar descoperi frumuseţile ei. Ţine în mână o pereche de mănuşi albe, pe care, fără voie, le loveşte încet de mâna cealaltă, în joc distrat.

Irinuca.

Cu o săptămână mai înainte, în liniştea traiului de la ţară, în paşnica monotonie a zilei, a venit, dintr-odată, pe neaşteptate, un vârtej de tulburare. Irinuca nu avea mamă demult. Trăia numai în tovărăşia tatălui bun, dar tăcut şi trist, şi a mătuşii Keti. Şi mai ales cu gândurile ei. Acolo, în vastele ţinuturi albe, Irinuca îşi petrecea avântatele cavalcade ale închipuirii...

Trăită fără mamă şi aproape fără familie, Irinuca năzuia spre o viaţă în care să aibă pentru cine trăi, pentru ce se jertfi. Să fie mişcare, lumină, râs, veselie, şi mai cu deosebire, să aibă pe cine iubi... Să dea iubire din plin, să se devoteze, să-şi dăruiască sufletul întreg tuturor.

Şi iată vârtejul de tulburare... în viaţa Irinucăi s-a ivit Ian.

Când, coborându-se din trăsurica de ţară, Ian a pus piciorul pe treapta dintâi a scărilor şi a ridicat ochii spre cei din cerdac, Irinuca a simţit, privindu-l, că acesta este cel aşteptat. L-a privit într-o fulgerare, s-a speriat de vuietul adânc ce i s-a stârnit în suflet şi abia a putut să se ţină pe picioare când tânărul i-a întins mâna, recomandându-se. Era cel din vis... I-a surâs în neştire şi a simţit pe dată nevoia să fugă, să se ascundă de ruşinea că i s-a citit totul de pe faţă.

Alexandru Lascarov-Moldovanu

CUPRINS

Prefață - Livia Ciupercă