Gri-Gri

- Copertă cartonată, pagini color.

Academicianul Ioan Nichifor Crainic (1889-1972) s-a născut într-o familie de ţărani săraci din satul Bulbucata (azi în judeţul Giurgiu) şi a devenit, prin multă trudă, unul dintre cei mai importanţi bărbaţi din ţara noastră: poet, profesor universitar, publicist liber care şi-a iubit neamul şi a urmat steagul ţării, om politic.

A condus propriul său ziar (Calendarul) şi propria sa revistă (Gândirea). După 23 august 1944 comuniştii au ieşit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal pentru condamnarea celor care-şi iubeau ţara cu adevărat şi nu-i lăsau pe ei să preia conducerea României. Nichifor Crainic a aflat din ziare că era căutat. A luat decizia de a se ascunde prin ţară, crezând că acest val va trece.

Şi-a început sub mască pribegia în Transilvania, obţinând cu ajutorul unui primar, un buletin de identitate fals, sub numele de Ion Vladimir Spânu, de profesie negustor de cherestea din Bucovina. Şi-a lăsat barbă şi şi-a pus ochelari de sticlă groasă pentru a nu fi recunoscut. S-a ascuns mai întâi în oraşul Sibiu, apoi Părintele Arsenie Boca (1910-1989) l-a adăpostit, în iarna din 1944-1945, la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus. De aici s-a refugiat în satele din Apuseni, ajungând apoi în zona Târnavelor.

În satul Lepindea l-a întâlnit pe căţelul Gri-Gri, în curtea preotului Cornel Dascăl. Cele trei fetiţe ale părintelui nu puteau să-l pronunţe pe „r” şi, prin urmare, tatăl lor i-a pus numele câinelui Gri-Gri. Prietenia dintre Nichifor Crainic şi Gri-Gri este evocată magistral în această carte. Aşadar, Gri-Gri a existat cu adevărat. În pribegie (c.1946), Nichifor Crainic a compus chiar o poezie despre Gri-Gri:

„O Doamne, în lumina Ta sunt azvârlit,

Pe borangicul ei o pată neagră,

O Doamne, în lumina Ta sunt urgisit

Ca un bolnav de lepră sau pelagră

***

Un câine costeliv şi de pripas,

S-a aciuat în umbra mea fugară;

Umblăm în pas şi stă când fac popas,

Două jigodii roase de ocară.

Clădit din jale şi tăcere caldă,

În suflet mi se uită lăcrimos

Ce duh şi din ce ţară tristă scaldă

Muţenia din ochiul lui frumos?

Hai câine, iar şi iar la drum furiş,

Lumina Celui Sfânt ne va conduce,

Şi umbra mea şi-a ta de-a curmeziş

Târând pe zări aceeaşi neagră cruce”.

(Eu cu el, de Nichifor Crainic)