Scopul acestei povesti nu este sa depan amintirile, ci sa-mi amintesc cu adevarat.
Si, desi unele momente traite si povestite sunt aceleasi, acum amintirile care-mi apar sunt altele decat amintirile despre care am scris.
Nu stiu cat va dura acest exil. Poate e o evadare, poate e restul vietii mele, dar atat cat va fi, vreau sa ma bucur de el. Sa fiu impreuna cu fetele mele, cu familia mea, cu vecinii mei, cu colegii si cu prietenii de la spital. Sa nu fiu uitat.
Pentru ca sfarsitul - mi-e teama de cuvantul moarte - nu incepe odata cu varsta, ci odata cu uitarea.
Fetele si nepotii mei ar trebui sa stie ca n-o sa fiu niciodata batran. Ci doar un tanar care incepe sa sufere de o boala: batranetea!
Un privilegiu de care trebuie sa invat sa ma bucur, pentru ca multora li se refuza.
Revista ortodoxă
.jpg?1)
