Lucrarea părintelui profesor George Remete este, în literatura de specialitate, scrierea unică care, în pagini nu tocmai multe, reuşeşte să desluşească cele două condiţii (în carte se vorbeşte de trei) deasupra cărora timpul şi spaţiul, soarele şi stelele şi luna, cerul şi pământul stau uluite: suferinţa omului postadamic (postparadisiac) şi iubirea (dintotdeauna) a lui Dumnezeu. Or, tot ceea ce a produs de excepţie, minunat şi nemaipomenit mintea omenească, conduce la nostalgia după perfecţiunea şi fericirea naturii umane edenice şi la invocarea, căutarea şi plângerea pentru recâştigarea iubirii lui Dumnezeu. Cartea oferă un răspuns la atitudinea, poziţia şi depoziţia faţă de deruta teleologică, faţă de criza de identitate cu care se confruntă omul postadamic şi contemporan. Către Dumnezeul unic, către iubirea care pe toate le înţelege şi iartă şi rabdă, se-ndreaptă, tot mai sesizabil, omul Suferinţei, omul nostalgiei, omul venit în fire. Şi omul simte că fără suferinţa asumată, între el şi Creator se interpune spiritual altă Iubire - cea pentru care şi cu care l-a înşelat pe Dumnezeu; prin urmare, conştiinţa lui devastată, dar plină de dorinţă, dă curs lacrimilor de pocăinţă şi se refugiază în Dumnezeu ca-ntr-un „port al Salvării”. Şi pentru că suferinţei îi este dat să fie pentru om o descărcare a sufletului, o jertfă de expiere, o binecuvântare, Iubirea lui Dumnezeu va plânge şi pentru el cu toată solemna bucurie a salvării.
Revista ortodoxă
