Ideile au consecințe

La Anacronic va apărea (n.r. a apărut deja) în câteva zile o carte radicală, un manifest conservator lipsit de orice concesie și complezență față de lumea modernă și față de avansurile sale tehnologice, care sunt numite la un moment dat – într-un mod cât se poate de grăitor -”eflorescența splendidă a descompunerii”.

E vorba de cartea profesorului american Richard M. Weaver, Ideile au consecințe (Ideas Have Consequences), apărută la Chicago în 1948, într-o epocă în care rănile încă deschise ale războiului resuscitau vechiul sceptiscism față de natura umană, punând vremelnic în umbră etosul progresist. În această nouă ambianță, tânărul profesor de retorică și literatură engleză, scria o carte neobișnuită, propunându-și să traseze, nici mai mult nici mai puțin, decât declinul dramatic al omului occidental din ultima jumătate de mileniu. În viziunea sa, o alegere ideatică greșită produsă către finele Evului Mediu avea să conducă civilizația occidentală pe drumul unui materialism radical, îndepărtând-o de adevăratele surse ale creativității sale.

Richard M. Weaver trece drept unul dintre reprezentanții de seamă ai conservatorismului american din secolul trecut, dar cine se așteaptă să găsească în această carte o critică modestă a industrialismului ori poate un elogiu al vieții simple la fermă va fi dezamăgit. Cu siguranță că educația sa ca și ”frugalitatea” felului său de a fi, evocată de marele său admirator Russel Kirk, îl apropiau de valorile agrariene ale Sudului, dar ”Ideile au consecințe” au o ambiție infinit mai mare. Cartea cuprinde aproape 1000 de ani de istorie occidentală în mai puțin de 200 de pagini dense, care trasează drumul omului de la vârsta de aur a ”visului metafizic” din perioada Evului Mediu până la vârsta de fier a epocii moderne. Iată ce spune cu propriile sale cuvinte, într-una din numeroasele fraze cu vocație de aforism: ”Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mari drame în care se juca chiar soarta sufletului său, a fost înlocuit de umilul om-animal avid de bunuri de consum”. Richard M. Weather ne vorbește despre despre prăbușirea civilizației occidentale din orizontul adevărului revelat în ceea ce el numește – cu un curaj rar întâlnit în epoca modernă – abisul ”idioției morale”.

Autorul american ne avertizează că a scris la rândul său o carte despre declinul Occidentului. O aluzie, desigur, la monumentala lucrare a lui Oswald Spengler scrisă cu 30 de ani mai devreme. Dar profesorul de la Chicago nu urmează calea gânditorului german, ci una total diferită, ancorată în istoria ideilor. Dacă Spengler căuta explicit o logică a istoriei (”o structură metafizică”) de natură să îngăduie previziuni și să explice diferitele etape ale devenirii unei culturi, Weaver crede că omul este liber de orice determinism și că absolut tot ceea ce i se întâmplă reprezintă consecințele directe ale alegerilor sale. Dacă Spengler decretează o necesitate istorică care se împlinește fatalmente cu participarea individului sau împotriva lui, Weaver gândește în termenii teologiei creștine, interpretând istoria ca formă a unei ”căderi” sau a unei greșeli originare. Am putea crede, de fapt, că profesorul american vorbește despre o a doua Cădere, una pe care o plasează de astă dată în Evul Mediu european în perioada marii dezbateri scolastice despre natura universaliilor.

Dar ce s-a întâmplat acum 7-800 de ani de natură să provoace o deturnare catastrofală a istoriei omului? Și, mai ales, care sunt simptomele decăderii sale?

Ne oprim deocamdată aici. Nu înainte totuși de a observa prăpastia care separă această ”istorie a omului” de cărțile la modă de la începutul acestui mileniu, ca de pildă succesul global al lui Yuval Noah Harari cu al său ”Sapiens: o scurtă istorie a umanității”, din 2014. Viziunea biologistă asupra omului a triumfat total într-o istorie care ignoră orice orizont metafizic. În optica unui Harari, ”animalul neînsemnat” ivit prin hazardul materiei cu vreo 3 milioane de ani în urmă a devenit stăpânul planetei și tinde să se tranforme într-un zeu. Iată cum progresismul Whig vituperat de Weaver a atins punctul său culminant și a trecut chiar dincolo de el într-o critică a specismului.

Să observăm ceva: cartea lui Harari nu poate da seama de gândirea lui Weaver în timp ce acesta din urmă, deși scria cu 70 de ani mai devreme, îl conține pe Harari integral și i se adresează la tot pasul. E pur și simplu o dovadă a sărăcirii intelectuale a lumii de azi și, implicit, o tristă confirmare a declinului. (Horațiu Pepine)

***

Un gânditor profetic

Richard M. Weaver observa încă din 1948 (de fapt, încă dinainte) că „urâciunea pustirii” s-a instalat deja în Europa Occidentală creștină. Că problema Europei este mult mai profundă și pornește de la „decizia malefică” de a abandona, începând cu secolul XIV, Cerul pentru cele pămânești.

Cele observate de el după al doilea război mondial se „desăvârșesc” în zilele noastre cu asupra de măsură. De aceea am folosit termenul de „profetic” – pentru că, atunci când Weaver face acele constatări, în 1948 nu existaseră nici anii 60 ai revoluției sexuale, nici curentele noii stângi în Universitățile și campusurile apusene și, evident, nici vorbă de corectitudinea politică sau multiculturalismul anilor 90. Nici măcar rock and roll-ul nu demarase, iar până la „Rebel fără cauză” au mai trecut 7 ani. Și totuși, cu o agerime rară a spiritului, întrevede foarte clar deznodământul.

Observațiile sale consună cu cele ale lui Alexandr Soljenițîn din celebrul discurs de la Harvard, când audiența a rămas șocată că dizidentul, în loc să laude virtuțile lumii libere, o anunța posac că se află pe același drum cu lumea sovietică din cauza umanismului secular și materialist.

Weaver este absolut necesar pentru a înțelege adecvat problema Occidentului dintr-o perspectivă conservatoare. Prea adeseori tindem să preluăm necritic discursul „de dreapta” care reduce disoluția societăților apusene din prezent la ofensiva ideologică a stângii, de unde și falsa apărare a civilizației prin clamarea valorilor liberale clasice ale proprietății, libertății, pieței libere, statului minimal. Și, dacă e adevărat că asistăm astăzi la un soi de revenire a refulatului marxist în societățile unde nu se putuse manifesta când a apărut, la fel de adevărat este că originile disoluției sunt mult mai adânci, sunt structurale și se regăsesc în cotiturile de gând de după marea dispută medievală dintre nominaliști și realiști.

În acest sens, profunzimea lui Weaver aduce aminte de penetranta analiză a lui Eugene (viitorul părinte Serafim) Rose, care, în Nihilismul. Rădăcina Revoluţiei în epoca modernă, arată că originile nihilismului se regăsesc adânc în nucleul modernității apusene. Dar, pe când Rose își începe istoria nihilismului cu liberalismul clasic anglo-saxon, Weaver developează sensul transformărilor conceptuale anterioare care au făcut posibilă apariția liberalismului și a doctrinelor modernității și postmodernității. (Anghel Buturugă)