Credința este evlavia riguroasă și critică, iar evlavia autentică este floarea, parfumul și splendoarea credinței. Dar dacă se falsifică, atunci credința devine evlavie falsă iar evlavia devine maneaua credinței… Credinciosul e plin de incertitudini, întrebări și îngrijorări despre sine; evlaviosul e plin de certitudini, foarte puține întrebări despre sine și multe „griji” despre ceilalți.
Fiind lupta cu sinele, evlavia e foarte greu de combătut… Multe calități sunt necesare pentru combaterea evlaviei, dar probabil că două sunt mai importante: modestia (smerenia) și dragostea, care până la urmă fac o unitate. Un exemplu minunat de credință și bunătate care evită evlavia este cel al tatălui Sf. Siluan Athonitul care, în zi de vineri, a mâncat bucatele de carne făcute de fiul său, fără să zică nimic, pentru a nu-l răni.
Raportul real dintre laici și clerici este „evlavios”, pentru că deseori este duplicitar. Din partea păstoriților: „Nu se mai satură popa! Să trăiți, dom părinte!”. Din partea păstorului: „Dragii mei, scumpii mei, iubiții mei, veniți, vă aștept la mine! Vă știu eu pe toți, escrocilor!”.
Dar probabil că suprema „evlavie” clericală e cea blasfemiatoare, pentru că un laic, oricât ar fi de rău sau monstruos, nu poate ajunge la rafinamentul perversității diabolice sau perversitatea blasfemiatoare. Numai clericul o poate face, numai el poate ajunge „urâciunea pustiirii”, pentru că numai el a urcat și stă „în locul cel sfânt”… Nicăieri nu este „diplomația” mai subtilă și „evlavia” mai perversă, adică „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt”… „Evlavia” produce și promovează așa ceva, credința niciodată.
Harta site
www.agaton.ro
Revista ortodoxă
