Monahul Proclu Nicau, trambita sihastrilor. Cuvinte vii

     Cel care urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat; are nevoie de o călăuză, de un însoțitor, de cineva care a urcat deja această culme și cunoaște drumul. Drept urmare, mi-am adus aminte de o făgăduință făcută Părintelui Proclu, mentorul meu, după tipărirea cărții Convorbiri duhovnicești cu sfinția sa, de a mai scoate o carte cu învățăturile cuvioșiei sale, pentru care am cerut binecuvântare. Dar el, smerit, cu un glas blând și răgușit, cu o privire senină dar fermă, mi-a șoptit: „După ce voi pleca și când îți va fi dor de mine să o scrii…” Acum, după 5 ani de la mutarea sa în Veșnicie, cuprins fiind de emoție, de dor, respect și venerație, am așezat un buchet de cuvinte, o sinteză a învățăturilor sale date de acest trăitor filocalic, părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului.

     Șlefuit de întâlnirea cu Dumnezeu în singurătate, avva Proclu Nicău, unchiul meu, putea vindeca un suflet prin simpla sa prezență. El îndruma și-i forma pe alții nu numai prin cuvinte chibzuite, ci și prin prezență, prin exemplul viu și personal. Învăța nu numai prin cuvânt, ci și prin tăcerea sa.

     Avva cel smerit îți turna balsam de bucurie sfântă prin cuvinte de o nevinovăție la care te simțeai părtaș, deveneai pur ca el, te recunoșteai ca aparținând dintotdeauna acelei purități, știai în acel moment cum trebuie să fii și că asta e ținta ta în viață – să rămâi sau să devii așa ca în acele clipe.

     Publicăm acest volum de sinteză cu nădejdea că aceste noi pagini de filocalie românească vor aduce rod însutit în viețile și inimile cititorilor. Preot Nicolae Nicău