Corifeul iubirii: Parintele Iosif Vatopedinul

În loc de prolog

Un copac care cade ca o pătură

 

Începuse lucrarea defrişărilor. Erau acolo trotuare placate cu pietre, plantate din vechime cu măslini. Părintele dădea instrucţiuni pentru schimbarea spaţiului. În locul unde urma să se zidească chilia era un măslin mare şi bătrân. Părintele nu voia să-l distrugă şi de aceea au săpat cu excavatorul adânc, în jurul rădăcinilor copacului, pentru a-l replanta. În vreme ce copacul era legat şi atârna, deodată s-a dezlegat şi a căzut peste Părinte cu toată greutatea lui. Şoferul excavatorului povesteşte:

„Eram gata să leşin. M-am gândit că l-am omorât pe Părinte. Am sărit din excavator tremurând şi l-am văzut pe Părinte căzut jos şi spunându-mi zâmbitor: «Vezi cât de vie este credinţa noastră?». Măslinul nici nu-l zgâriase, era la doi metri mai încolo. Panicat, l-am întrebat: «Ce s-a întâmplat, Părinte?» Îmi era teamă de ce-i mai rău. «Spuneţi-mi ce s-a întâmplat». Şi mi-a spus: «După ce a căzut copacul cu rădăcinile şi pământul peste mine, eu am simţit ca şi când ar fi căzut o pătură moale şi cu mâna, instinctiv, l-am dat la o parte. Dar pătura era cam grea şi mi-am pierdut echilibrul». M-am dus să-l ajut să se ridice, dar s-a ridicat singur”.

 

Părintele spunea: „Lumina nu se naşte prin cuvinte, forme şi ipocrizii. Lumina este lumină. Este virtute. Este bunătate. Este credinţă. Este iubire. Dacă toate acestea le avem în noi, atunci şi prin tăcere vom vorbi”. Cea mai mare harismă a Părintelui era faptul că ştia perfect cum să-şi ascundă sfinţenia. Îl trădau însă prezenţa, omilia, suspinele, adâncimea teologiei ortodoxe şi sentimentele lui.

 

A iubit mult. A plâns mult. A pătimit multe. Părintele Iosif Vatopedinul este corifeul iubirii, făptuitorul nevoinţelor, arătând multă răbdare în necazuri prin smerenia practică şi dăruire faţă de semenii săi prin fiecare contribuţie vrednică a lui.

„Cât mi-aş dori, fiule, să merg într-o piaţă şi să vină mii de oameni să mă scuipe. Asta, dacă s-ar întâmpla, ar fi pentru mine cea mai mare izbândă şi cea mai mare odihnă”.