Când a facut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei –, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte si luminos, având însusirea unei scântei ce luminează mintea si-i arată acesteia
deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeste
constiinta si ea este legea firii lui (...). Când constiinta noastră ne spune să facem ceva, si dispretuim glasul ei, si iarăsi ne spune si nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, si nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara asezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încetosat si mai întunecos; si din pricina înaintării păcatului nimeni nu-si mai poate vedea limpede faţa sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Asa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune constiinta noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, si
nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.
Pentru vindecarea lui spirituală omul trebuie să îşi conştientizeze cele două forme de inconştient spiritual:
-
inconştientul „deifug”, al omului care trăieşte departe de Dumnezeu şi de orice preocupare spirituală, în patimi. Patimile duc omul la întunecare şi neştiinţă, încât nici nu mai ştie că face cele rele (binele e rău şi răul e bun).
-
inconştientul „teofil”, reprezentat de tendinţele profunde ale firii/naturii umane, tendinţe date de chipul lui Dumnezeu din om şi anume tendinţa spre asemănarea cu Dumnezeu, tendinţa sau dorinţa de desăvârşir, de îndumnezeire.
Înţelegem de aici că psohoterapia spirituală este fundamental diferită de psihoterapia obşnuită (care se ocupă numai de psihic, nu şi de spiritual).
Revista ortodoxă
