Paraclisul Sfintii Părinti Ioachim si Ana - Mănăstirea Sihăstria

Construit în anul 1946, în locul vechiului pa­raclis mistuit de foc, acesta nu prezintă un interes arhitectonic deosebit. Paraclisul res­pectă planul triconc, cu o singură turlă octo­gonală pe naos. Are lungimea în interior de 9 m, lăţimea la abside de 8 m, şi este împărţit în pridvor, pronaos, naos şi altar. Două încă­peri mici, anexate la absida centrală, servesc drept proscomidiar şi diaconicon. Interiorul este luminat de şapte ferestre, dintre care patru în pronaos şi trei în axul absidelor. Lumina mai pătrunde în interior şi prin cele patru ferestre mici ale turlei.

Deşi redus ca dimensiuni, paraclisul con­ţine un mare volum de pictură şi sculptură de o reală valoare artistică. Catapeteasma, sculptură masivă în stejar, lucrată în anul 1947, este opera originală a doi ţărani, fraţii Vasile şi Ioan Resmeriţă, artişti talentaţi din comuna Grumăzeşti – Neamţ, unde există o adevărată şcoală populară de sculptură în lemn. Privită în ansamblu, catapeteas­ma se impune prin amploare şi stil ca cea mai reprezentativă sculptură din paraclis. Ea oglindeşte prin excelenţă puterea de in­spiraţie şi bogăţia de idei a geniului nostru popular, capabil să creeze opere cu atribute artistice de netăgăduit. Îndeosebi uşile îm­părăteşti sunt o adevărată broderie în lemn. Într‑o desfăşurare armonioasă, coloane, ca­piteluri şi arcade formează patru registre sculpturale echilibrate. Prin tradiţie, moti­vele ornamentale sunt luate din natura în­conjurătoare, în mijlocul căreia s‑au format şi meşterii.

Ele exprimă aspecte legate de viaţa şi su­fletul lor. Astfel, se întâlneşte frunza de ste­jar – simbol al tăriei spirituale, viţa‑de‑vie cu frunze şi ciorchini – simbol al vieţii şi bucuriei, porum­belul – simbol al blândeţii şi împăcării, şi şarpele – simbol al înţelepciunii.

Celelalte sculpturi exis­tente în paraclis sunt lucrări de artă concepute şi reali­zate între anii 1960‑1980 de sculptorul de renume naţi­onal Gheorghe Gheorghiţă din Târgu Neamţ. Mânuitor desăvârşit al dălţii, el cre­ează compoziţii sculptu­rale în lemn de stejar, păr, tisă şi tei de o înaltă ţinută artistică.

Amintim aici strana Maicii Domnului, cu sce­ne ca Naşterea Domnului, Sfinţii Evanghelişti, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, şi „broderia” sculptată ce înca­drează icoana Maicii Domnului şi înfăţi­şează proroci din Vechiul Testament care au preînchipuit naşterea Mântuitorului din Preasfânta Fecioară, toate fiind sculptate în lemn de păr; apoi iconostasul cu Învierea Domnului, în lemn de chiparos, şi Cei doisprezece Apostoli, medalioane aplicate din lemn de tisă.

Mai pot fi amintite: Crucea, cu admirabi­lul ei suport sculptat în lemn de tei; analogul cu Sfântul Gheorghe în medalion, din lemn de stejar; stranele pentru cântăreţi şi tronul arhieresc. Aceste apreciate sculpturi se im­pun mai ales prin bogăţia imaginaţiei, prin marea variaţie de motive florale şi, în mod deosebit, prin basoreliefuri pline de fineţe şi realism. Ultimul ansamblu sculptural al pro­fesorului Gheorghe Gheorghiţă îl formează cele 65 de străni, cu scene sculptate din viaţa Mântuitorului.

Ceea ce sporeşte însă şi mai mult valoa­rea artistică a paraclisului este, fără îndo­ială, pictura în ulei, opera schimonahului Irineu Protcenco. Fire mo­destă şi singuratică, înzes­trat cu un puternic simţ al culorilor, pictorul Irineu rămâne pentru mulţi un anonim, şi aceasta pentru faptul că opera lui a rămas ascunsă între ziduri de bi­serici şi mănăstiri.

Închinându‑şi întrea­ga sa viaţă artei, pictorul Irineu Protcenco, originar din Ucraina, se stabileşte în anul 1947 la Sihăstria, unde, în ambianţa liniştii duhovniceşti, atinge apo­geul creaţiei sale. Un ex­celent portretist, artistul păstrează tipologia clasi­că a sfinţilor ortodocşi, cu adânca lor spiritualizare, la care adaugă un desen perfect şi un colorit greu de imitat.

Atât pictura murală cât şi icoanele sunt redate într‑un neobişnuit stil academic, aproape miniatural, ceea ce dă paraclisului o notă cu totul aparte, unică în România. Pictura paraclisului se caracterizează, în general, printr‑un puternic realism portretis­tic, o mare fineţe şi precizie a liniilor şi o ad­mirabilă nuanţare a culorilor, care dovedesc bogata paletă de expresie a pictorului. În viziunea sa, artistul neglijează în bună par­te peisajul şi îmbrăţişează portretul. Deşi îi sunt dragi florile şi munţii, amurgul şi cerul înstelat, el urmăreşte totuşi elementul viu, omul: omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni, care caută perfecţiunea biruind răul din sine, care prin jertfă ajunge la puritate morală.

Dacă în icoane predomină portretul, în pictura murală predomină îndeosebi compo­ziţia cu multe personaje, dar individualizate, desfăşurate într‑un cadru natural adecvat, cu chenare bogate în motive decorative. Pe lângă personajele principale, în centrul căro­ra se află Mântuitorul Hristos, pictorul redă cu aceeaşi îndemânare chipuri de galileeni arşi de soare, de pescari trudiţi, de oameni simpli, suferinzi şi flămânzi care caută dreptatea şi adevărul.

Naosul, pictat în întregime între anii 1949‑1951, prezintă douăsprezece scene bi­blice şi zece icoane murale de o înaltă ţinută artistică. În absidele laterale sunt pictaţi, în primul registru, sfinţii melozi, cei dintâi com­pozitori de cântări bisericeşti: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Cucuzel, Sfântul Roman Melodul ş.a. Registrul următor cu­prinde patru scene din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos: Intrarea în Ierusalim, Învierea lui Lazăr, Înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt.

Pictura turlei se împarte în trei registre. La bază se află patru scene, cele mai mari şi mai reprezentative din biserică: Naşterea Domnului, Predica de pe munte, aşezată dea­supra catapetesmei, Schimbarea la Faţă şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Urmează apoi cei patru Evanghelişti, dintre care se remarcă Sfântul Evanghelist Ioan, cu privi­rea lui vizionară. Ultimul registru cuprinde patru scene din patimile Domnului, miş­cătoare realizări artistice: Drumul Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce şi Punerea în mormânt.

Pe întreaga calotă a pronaosului este reprezentată Sfânta Treime, de proporţii monumentale. Ultima scenă, neterminată, care părea să fie cea mai impunătoare, este Vindecarea bolnavilor, de pe peretele vestic. Neterminate au rămas şi icoanele murale ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie desenaţi în togă romană, pe arcada dintre naos şi pronaos.

Catapeteasma, cu cele cincizeci şi patru de icoane ale ei, a fost terminată de pictat în anul 1947. Icoanele împărăteşti Iisus Hristos bine­cuvântând şi Maica Domnului cu Pruncul, ca şi Cina cea de Taină creează adevărate modele iconografice. De aceeaşi apreciere se bucură şi icoanele praznicale din registrul următor, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, de pe uşile diaconeşti, şi mai ales icoana hramu­lui – Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana – şi Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni.

De o incontestabilă valoare sunt şi cele peste cincizeci de icoane – mari şi mici – pic­tate în ulei pe pânză şi lemn. Dintre aces­tea amintim: Epitaful Punerea Domnului în mormânt, icoanele Maica Domnului Axioniţa şi Prodromiţa, Iisus şi Samarineanca, Iisus în grădina Ghetsimani şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. În icoana Ispitirea lui Iisus, pictorul realizează, într‑o admirabilă antiteză, proto­tipul desăvârşit al omului şi bunătăţii – în persoana lui Hristos, şi imaginea celei mai sfidătoare perfidii – în persoana diavolului.

Icoana Ecce Homo (Iată Omul) este o fru­moasă prelucrare după Tizian, în care Iisus Hristos primeşte cu seninătate moartea şi Se roagă pentru iertarea prigonitorilor Săi. Aici artistul nu dramatizează suferinţa, cum se obişnuieşte în şcoala Renaşterii, ci ea este învinsă, ca un fapt trecător, de puterea ade­vărului şi a sfinţeniei.

Dar ceea ce răscoleşte cel mai mult su­fletul este, fără îndoială, icoana Tânguirea Maicii Domnului. Ea formează opera cea mai reuşită din paraclis, în care pictorul, folosind întreaga sa experienţă şi forţă cre­atoare, se depăşeşte pe sine. Cu o măiestrie rară, artistul redă tulburător, în culori calde, chipul senin şi plin de bunătate al celei mai credincioase mame, care plânge cu speranţă moartea jertfelnică a Fiului ei. Dintre icoanele mici, cele mai apreciate sunt cele ale Sfinţilor Apostoli, în care de­senul şi culoarea se îmbină armonios, ajun­gând la forme de înaltă realizare ar­tistică. Figurile uce­nicilor sunt pătrun­se de multă viaţă interioară. Mai pot fi amintite în acest ciclu: icoana Dulcea sărutare, lucrată într‑o tehnică speci­ală numită cicancă, Învierea Domnului, Buna Vestire şi Capul Sfântului Ioan Botezătorul.

Opera călugăru­lui Irineu Protcenco rămâne însă neter­minată prin moar­tea neaşteptată a acestuia, care îl surprinde în plină putere creatoare. El moare la Sihăstria la 23 august 1953, în vârstă de 65 ani, a doua zi după ce primise tunderea în chipul îngeresc.