Predarea desăvârsită duhului mântuirii

Monahismul este cu adevărat o viață neobișnuită, paradoxală. Atunci când dobândește darul rugăciunii neîncetate, monahul înțelege caracterul paradoxal al acestui chip de viețuire. Până și răsuflarea i se schimbă; înclinațiile și mișcările inimii sale sunt cu totul altfel. Chiar dacă viețuiește pe pământ, omul acesta este asemeni vântului, al cărui glas îl auzi, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. În starea aceasta, se ridică vălul care desparte pământul de lumea de dincolo; există o oarecare transparență și o legătură nemijlocită cu cerul, și este lucrătoare o anumită atracție harismatică de sus, care înalță necontenit inima omului la o altă realitate. Nu mai rămâne decât o durere adâncă și dulce în străfundul ființei sale, în inimă.