De la întristarea lumească la desfătarea dumnezeiască

Doamne, de unde vii? Unde sălășluiești? Pe unde ai fost? De ce m-ai lăsat până acum singur, sărac și orfan, într-o moarte duhovnicească apăsătoare? De când Te cunosc, mi-am dat seama că fără Tine nu am trăit! Am fost ca într-o temniță întunecată, la marginea iadului, aruncat într-o prăpastie fără scăpare. Nu mă lăsa, căci nu pot trăi fără Tine!

Dacă mă vei lepăda, voi ajunge la porțile iadului, din nou într-o suferință de nesuportat. Atunci când vii, nu Îți văd mișcarea, dar simt sosirea Ta, nu cu ochii trupului, ci prin simțirea sufletului. Nici nu îmi dai timp să mă gândesc Cine ești, căci apari pe neașteptate, plin de noblețe și atât de tainic! Te descoperi într-o tăcere profundă și cu o finețe imensă, deținând puterea Creatorului și schimbând totul în om: gândurile, simțirea și trupul!

Tu, ca un Atotputernic, intri și birui pe cel puternic, „prădând” bunurile casei nu pentru distrugere, ci spre mântuire. Casa și obiectele ei au fost dintru început ale Tale! Tu le-ai creat pentru scopul Tău, dar ele au ajuns pe mâinile unui tâlhar. Până acum, mintea, sufletul și trupul meu au fost sub puterea unui stăpân nemilos. Cu venirea Ta, sunt acum sub puterea Ta sfântă și binecuvântată.

Cum să Te numesc? Cum să le vorbesc despre Tine altora? Cum să descriu Străinul Care a găsit adăpost sub acoperișul sufletului meu, un acoperiș învechit și deteriorat, expus vânturilor puternice, ploii și zăpezii, potrivit doar ca refugiu pentru animale? Ce ai descoperit în inima mea, unde gânduri păcătoase veneau și plecau liber, transformând-o într-un loc de sălășluire a patimilor?

Mi se pare că știu numele Oaspetelui meu! Dar, privind la necurăția mea, mă tem să Îi pronunț numele. O singură rostire lipsită de evlavie a marelui și sfântului Său Nume îmi poate aduce osândirea! Cu cât mai înfricoșătoare este însăși prezența Sa!

Or, Tu ești aici! Bunătatea Ta nemăsurată Te-a adus la păcătosul pierdut. Acesta, cunoscând demnitatea și scopul omului, a gustat prin experiență proprie și a văzut cât de bun este Domnul (Psalmul 33, 8). De aceea a lăsat căile nelegiuirii, a părăsit mlaștina patimilor, s-a îngrijit de dobândirea curăției prin pocăință și a devenit biserica și locuința Ta.

Cuprins

Oaspetele tainic al sufletului

Plânsul meu

Pe tărâmul exilului

De ce predomină răul pe pământ

Păcătoșenia omului și smerenia

Între frică și iubire

Omul – o taină

Omul vechi și cel nou în Hristos

Nădejdea sufletului meu

„Domnul mă paște”

Marea vieții

Taina omniprezenței

Discernământul în nevoințe

Pericolul înșelării

Dobândirea iubirii de Dumnezeu

Drumul Împărăției

Încrederea în Dumnezeu

Războiul duhovnicesc

Rostul ispitelor

Iubirea aproapelui

Limanul mântuirii

Porțile Împărăției

Dulceața rugăciunii curate

Rugăciunea neîncetată

Vederea duhovnicească

Taina suferinței

Chemarea creștinilor

Slujindu-I lui Hristos

Gândul la moarte

„Privegheați și vă rugați”

La cimitir

Nevoia ascezei

Slava deșartă

Lupta cu duhurile rele

Drumul spre nepătimire

Armele duhovnicești

Să cercetăm duhurile

Credința în vise

Îmbunătățirea duhovnicească

Darurile lui Dumnezeu

Fariseismul duhovnicesc

Remedii tămăduitoare

Vederea păcatelor proprii

Semnificația trupului

Dovada învierii

Arca Bisericii