Persoana umană în orizontul întrebării. Pentru o antropologie a interioritătii

Oricât de surprinzător ar putea părea la prima vedere, gandirea antropologică a lui Edith Stein, ce se confundă cu un itinerariu existenţial, conduce la dimensiunea copilăriei spirituale. Într-adevăr, persoana umană se împlineşte cu adevărat prin configurarea interioară cu Cristos, ea primind botezul în care „fiecare suflet [...] renaşte spre filiaţiunea divină”, adică este refăcut, prin întruparea sa în Fiul unic, în relaţia sa originară cu Dumnezeu care este o viaţă filială. Pentru Edith Stein, figura spirituală a copilului concentrează diferite elemente scoase anterior în evidenţă: ”A fi copilul lui Dumnezeu înseamnă a se lăsa condus de mâna lui Dumnezeu, a face voinţa lui Dumnezeu şi nu pe cea proprie, a-I lăsa lui Dumnezeu toate grijile şi speranţele, a nu se mai preocupa de sine şi nici de viitor. Pe acest temei se bazează libertatea şi bucuria de a fi copilul lui Dumnezeu.” Departe de orice formă de drăgălăşenie, copilăria avută aici în vedere este fructul unei radicale simplificări interioare. Ea cere o inimă desprinsă de sine, eliberată de ceea ce este creat şi îmbogăţită cu viaţa divină.

Discursul lui Edith Stein despre persoana umană ne plasează în centrul provocării antropologice pe care epoca noastră o adresează conştiinţei: cine este omul şi ce înseamnă a trăi cu adevărat în sensul fiinţei sale? Acestei provocări – de a regăsi şi a respecta sensul omului dincolo de numeroasele tentaţii de a-l deforma – Edith Stein îi răspunde asumând punctul de vedere al interiorităţii.

Miza itinerariului antropologic pe care l-am prezentat aici este una dublă, pentru că este vorba, dintr-o perspectivă teologică, de a da un temei ideii însăşi de demnitate umană şi, dintr-un punct de vedere practic, de a cerceta posibilitatea omului de a asuma precaritatea condiţiei sale de la nivelul unei poziţii cu adevărat proprii, un fel de nucleu indestructibil care face din fiecare persoană o fiinţă de transcendenţă. Cu alte cuvinte, o fiinţă care se descoperă pe sine ca fiind devansată de viaţa pe care nu ea a creat-o, ci pe care o primeşte şi care îi dă temei. O fiinţă chemată să trăiască pentru totdeauna legată, din centrul ei, de o Iubire vie, pentru a o intrupa de-a lungul întregii sale existenţe. Stând sub semnul unei „orientări radicale spre supranatural”, analiza pe care Edith Stein o face fiinţei umane are totuşi capacitatea de a viza pe fiecare în parte, în măsura în care nimeni nu poate, dacă vrea să trăiască omeneşte şi cu toată plenitudinea posibilă, să evite interogaţia despre ce înseamnă a da o formă propriei vieţi.