Adevărata pocaintă. O tâlcuire profundă a Psalmului 50

ÎNAINTE CUVÂNTARE CĂTRE CITITOR

Când am hotărât ca să mă ostenesc întru tălmăcirea acestei cărţi, nu am privit la altceva, decât să întipăresc mai adânc în sufletul meu, cel cu totul păcătos, acele cuvinte, mai dulci decât mierea şi fagurul, ale acelui binecuvântat bărbat, care a fost întâiul alcătuitor al ei. Şi simţind duhovnicescul ei folos, nu m-a lăsat focul dragostei celei către aproapele, ca să las pe ceilalţi fraţi ai mei, neîmpărtăşiţi de un aşa de mare bine. Şi, fiindcă tot lucrul bun, de la puţin sporeşte la mai mult, dator este fiecare a nu pregeta în a începe, pentru că Dumnezeu nu priveşte la faţa cuiva, ci în inimă şi este gata să ajute pe fiecare, dintre cei ce lucrează cu credinţă.
Cu toate că eu sunt unul dintre cei înjosiţi şi nimicniciţi, dar pentru că nu cei ce nu lucrează cu vrednicie sunt osândiţi, ci aceia ce nu lucrează după puterea lor pentru săvârşire, de aceea am început tălmăcirea acestei cărticele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, „Acela ce pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte“, aducând-o întru săvârşire am şi urmat-o şi pe cât a fost în putinţa mea am îndreptat greşelile. Însă pe cea desăvârşită încredinţare a mea, cu înscris şi smerită rugăminte a mea, o am trimis spre cercetare şi urmare, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Moldaviei şi al Sucevii, Kirio, Kirio, Veniamin Costachi şi Kavaleriu, căruia, arătându-i şi dorinţa ce am, ca prin dare în tipar să se facă îndeobşte citirea ei pentru fiecare dreptcredincios şi iubitor de Hristos creştin. Deci, primindu-o cu părintească şi patrioticească dragoste şi, urmărind tălmăcirea mea, a verificat-o după originalul grecesc şi a găsit de cuviinţă a se împlini dorinţa mea.
Astfel mi-a dat voie şi blagoslovenie să o tipăresc în Sfânta Mănăstire Neamţul, după a mea cerere. Dar din cauza unor neînlesniri şi neîndemânări, o am dat la tipar în Braşov.
Iubiţii mei cititori, vă rog să o primiţi cu dragoste, să o citiţi adeseori şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Căci, pe cât este de mică în alcătuirea ei, pe atât este de mare în folosul ei, având ca temei tocmai ceea ce este mai de nevoie, pentru fiecare dreptcredincios creştin. Pentru că deasa şi cu luare-aminte citire, a acestui fel de carte, aduce după sine cunoaşterea greutăţii păcatului, cunoşterea păcatului naşte întristarea cea după Dumnezeu, întristarea cea după Dumnezeu naşte umilinţa, umilinţa naşte suspinul cel din adânc, suspinul pe binecuvântata lacrimă, iar lacrima curată aduce pe mărturisire, iar mărturisirea aduce pe iertarea păcatelor prin Preot, în numele lui Iisus Hristos. Că Acesta a făgăduit odihna zicând: „Veniţi le Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“.
Încredinţat de dragostea fiecărui dreptcredincios cititor, că nu voi fi defăimat pentru prostia mea, îndrăznesc a mai adăuga ceva.

Presupun că mulţi poate vor zice, că acest fel de carte este potrivită numai pentru călugări sau pentru cei bisericeşti să le citească, iar oamenilor lumeşti le-ar fi oarecum de nevoie să citească politiceştile istorii, din care se pot adăpa cu cele ce sunt potrivite desfăşurării vieţii omeneşti. Către aceştia mă văd determinat a zice, ajutat de evangheliceasca glăsuire, că „acestea să le faceţi şi acelea să nu le lăsaţi“, că de nevoie este a avea întâietate cele mai de preţ, adică cele sufleteşti, pe care le numesc mai scumpe, asemenea graiului evangheliei care zice: „Ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Mat. 7, 26). Pe acestea citindu-le se îmbogăţesc cu rodul lor, care rod are în sine morala sufletească, de care atârnă amândouă fericirile, pămâtească şi cerească, pentru omul alcătuit din trup şi suflet, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Eu socotesc pentru aceştia, cum că nu numai că nu vor fi înjosiţi faţă de acei ce se îndeletnicesc numai cu citirea cărţilor politiceşti, ba încă vor fi şi mai înălţaţi. Afară de acei ce se îndeletnicesc cu istorii de basme, cărţi de ateism şi amoruri, pe care asemănându-i cu acei despre care zice Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: „Nu va rămâne duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că sunt numai trup“ (Fac. 6, 3). Socotesc că nimeni nu va cuteza a-i alătura pe aceştia de oamenii cei cuvântători.
Încredinţat fiind de dragostea fiecărui dreptcredincios cititor, că nu se va îngreuna cu oarecare defăimare, mai adaug ceva: că alcătuirile bisericeşti şi politiceşti, se pot asemăna cu un pom ce are puterea de a fi de-a pururea învierzit şi să aibă roade şi frunze. Dar temeiul alcătuirii acestui pom fiind roadele, socotesc că este firesc faptul ca noi să ne folosim mai întâi, de aceea ce mulţumeşte simţirea gustului, spre hrana noastră şi apoi pe aceea a mirosului şi a vederii, după cum fac albinele. Că umblând prin flori, adună mai întâi mierea şi ceara şi apoi polenul, care îl adună în lipsa mierii.
Aşadar, asemănând pe învăţătorii duhovniceşti cu roadele acestui pom, pe care să-l înţelegem că este hrana sufletului, care este după chipul lui Dumnezeu, mi se pare că am nimeri desăvârşit, dacă ne-am îndeletnici întru acest fel în folosirea Sfintelor Scripturi. Căci, după învăţătura unui sfânt şi înţelept bărbat, dintre cei din vechime, că: „Din ţarină, bucurie de seceriş, din vie, roade de mezalicuri şi din Scripturi învăţături de viaţă făcătoare şi că ţarina într-o vreme îşi are secerişul şi via într-o vreme îşi are culesul, care adică, ţarina după ce se seceră se sfârşeşte şi via după după ce se culege se smereşte; iar scriptura în fiecare zi secerându-se, spicele celor ce tâlcuiesc dintr-însa, nu lipsesc; ci în fiecare zi culegându-se, strugurii cei dintr-însa nu se cheltuiesc“ şi iarăşi după evanghelicescul grai, „cercaţi scripturile şi întrânsele veţi afla viaţa de veci“ nu rămâne nici o îndoială că nu ne vom folosi, citindu-le cu luare aminte şi cu evlavie.
Poate vor zice unii că, împleticiţi fiind cu grijile lumii, ni se răspândeşte mintea şi de vom şi citi nimic nu vom folosi; către aceştia răspund cu pilda următoare: Piatra este o materie vârtoasă şi apa o materie moale, însă picând o picătură de apă oricât de rar pe o piatră, în acelaşi loc şi multă vreme, de la sine urmează ca piatra să se pătrundă. Aşa şi noi citind scripturile în vremea când suntem liniştiţi dinspre altele, oricât de puţin, urmează a ne pătrunde de cele cuprinse într-însele. Nu zic că istoriile cele politiceşti nu ar fi încuviinţat a se citi, decât să dăm prioritate la ce este mai scump, adică pentru suflet, căruia să-i dăm hrana cuvenită, apoi putem să citim şi cele politiceşti, însă numai pe acelea ce au în cuprinderea lor bune năravuri şi întâmplări ale vremurilor trecute din care, voind, iarăşi putem a ne folosi.
Cu acestea sfârşind nu mă îndoiesc că, toţi cei cuprinşi de duioşia pocăinţei, vor primi cu toată osârdia cărticica aceasta, pe care îi rog ca, îmbogăţindu-se cu roadele ei, să se roage Milostivului Dumnezeu şi pentru mine, cel cu totul păcătos.

Mai micul tuturor
Tălmăcitorul