Ascetism si hagiografie în antichitatea târzie

Asceza creștină nu este încercarea omului de a duce un mod de viață divin, ci este însăși viața lui Dumnezeu trăită de om... Mai curând decât o stilizare a vieții în orizontul finalității morții, ascetismul creștinismului primar este viața lui Dumnezeu trăită eshatologic de om în existența lui eclezială... Istoria ascetismului creștin, privită din perspectiva renașterii ecleziale a omului în Hristos, încă se mai scrie.

Pr. John Behr

Dorința de a crește din punct de vedere spiritual reprezintă o trăsătură esențială a vieții umane. Din această perspectivă, asceza joacă un rol fundamental deoarece oamenii se pot îmbunătăți lăuntric prin efort și exercițiu. Acest travaliu ascetic e foarte bine ilustrat în hagiografia monahală de figura „omului sfânt” (Peter Brown), o figură care a jucat un rol extrem de important în elaborarea și consolidarea discursului despre sfințenie în Antichitatea târzie. Studiile adunate în volumul de față demonstrează cum și de ce „fără asceză nici unul dintre noi nu este o ființă umană autentică” (Kallistos Ware).Asceza este cuvântul-cheie al acestei cărți pentru că nevoința reprezintă o condiție sine qua non pentru creșterea duhovnicească, pentru dobândirea „stării bărbatului desăvârșit, a măsurii vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Dacă împlinirea persoanei umane rezidă în hristificarea sa, atunci această experiență a sfințeniei nu poate fi redusă nici la practica voluntară a „exercițiilor spirituale” (Pierre Hadot) și nici la „tehnologiile sinelui” (Michel Foucault). Prin urmare, volumul de față oferă, în subsidiar, un răspuns adresat acestor interpretări, care, deși dețin încă o poziție privilegiată în exegeza de specialitate, trebuie să fie supuse unor reexaminări critice.

Daniel Lemeni