Textul este însoțit în gingășie de ilustrațiile lui Ovidiu Gliga. O lecție de duh educațional dăruit copiilor. Povestea Xeniei Grigorievna Petrov – soție de capelmaistru al fanfarei Armatei Imperiale rusești. Începe, la Sankt Petersburg, într-o noapte din iarna lui 1775, cu moartea soțului său Andrei Teodorovici (la un „chef”) lucru care marchează adânc sufletul tinerei soții. Nespovedit și neîmpărtășit. Este atât de atinsă de rana aceasta încât își schimbă viața.
Povestea ne este spusă prin ochii unei copile – Daria Nikolaievna – parte integrantă a unei atitudini de batjocură către ciudata femeie care, preluând numele și haina militară a soțului său, vinde tot și împarte săracilor, prietenei sale Paraschiva, dăruindu-i la moment greu casa. Apoi povestea curge. Se leagă în jurul minunilor Xeniei – mai ales cea cu pâinicile m-a impresionat – aceasta devenind pentru concetățenii săi semn al Binecuvântării și prezenței lui Dumnezeu. Nevoințele sale de noapte, seninătatea bucuroasă, smerenia și înaintevederea de care a învrednicit-o Dumnezeu fac din ea personajul central al vieții multora dintre cei dragi ei. Prezență. Rugătoare și smerită, cea care avea să ajungă Sfânta Xenia devine, ușor, sens trăirii în Hristos a celor din jur. După moartea sa, la vremea în care micuța Daria era deja căsătorită de 30 de ani cu soțul ei, medic, pe care tot Sfânta Xenia i-l dăruise cu rugăciunea, îmi pare că primim ceea mai frumoasă imagine a ei din viață. Aflați în vizită de închinare la mormântul femeii ce purtase o viață veșmintele amintind de soțul ei, Daria își lipește fruntea și palmele de locașul ce se ridica în cimitirul din Smolensk și spune:
– Ți-am spus vreodată că ea, cu mâinile ei, a cărat în ascuns, o mulțime de pietre, pe schele, noaptea, să le găsească muncitorii, în zori, când se clădea biserica, aici? (...) Știu de la unul din zidari. Au venit toți, la înmormântarea ei. Cel care ne-a povestit, plângea... plângea și-și învârtea așa, fără rost, șapca, în mâinile lui bătătorite... „Am clădit biserica cu pietre rugate”, așa spunea, „cu pietre cărate de-un sfânt, de om rugăciune-vie”... (pp. 36-37).
Biserica avea să-i dea dreptate. La 6 februarie 1988 – cu data de prăznuire 24 ianuarie – Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii avea să o canonizeze. Vă îndemn să citiți copiilor astfel de povești adevărate. Un CD mp3 susține prin lectura, de către autoarea textului, a frumoasei povești. Încercați. Numai adevărul vindecă minciuna!
Părintele Constantin Necula
Harta site
www.agaton.ro
Revista ortodoxă
